Un fizician din Anglia a făcut imposibilul: a construit un univers-miniatură fără timp, în laboratorul său, în interiorul unei cutii de sticlă. A demonstrat că timpul nu există...

Oamenii de ştiinţă au descoperit ceva ce nu ar trebui să existe: un Univers fără timp, fără ceas, fără trecut, prezent şi viitor. Totul să fie „îngheţat”. Apoi, un fizician din Anglia a făcut imposibilul: a construit un univers-miniatură fără timp, în laboratorul său, în interiorul unei cutii de sticlă.

Tu simţi că timpul trece acum, dar greşeşti. Timp de peste 200 de ani, l-am crezut pe Newton, care spune că timpul este ca un ceas gigantic în cer – adică el ticăie la fel peste tot şi pentru toată lumea. Apoi, a venit Einstein şi a distrus această idee: el a dovedit faptul că timpul nu este absolut şi el „se îndoaie” în apropierea unei găuri negre, încetinind. La viteza apropiată vitezei luminii, timpul aproape că se opreşte. NASA confirmă acest lucru: sateliţii GPS trebuie să-şi corecteze ceasurile, pentru că timpul trece mai repede pe orbita Pământului decât pe Pământ. Aşadar, timpul este flexibil, dar o ecuaţie merge şi mai departe – ecuația Wheeler-DeWitt. Formulată în anii 1960 de fizicienii John Archibald Wheeler și Bryce DeWitt, această ecuație matematică încearcă să unească două dintre cele mai mari teorii din fizică: mecanica cuantică (care descrie lumea subatomică) și relativitatea generală a lui Einstein (care descrie gravitația și Universul).

Cea mai bizară caracteristică a ecuației Wheeler-DeWitt este că timpul (variabila t) lipsește complet din ea. Universul, privit ca un întreg, este static. Timpul, așa cum îl percepem noi, ar putea fi doar o iluzie emergentă, valabilă doar pentru observatorii din interiorul Universului, nu și pentru Universul privit de „în afară”. Dar, totuşi de ce îţi aminteşti de ziua de ieri? De ce aştepţi ziua de mâine? De unde vine timpul? Timp de 60 de ani, acest lucru a fost filozofie, până în iunie 2026…

Fizicienii Don Page și William Wootters au propus în 1983 o soluţie ingenioasă – Mecanismul Page-Wootters – pentru a rezolva „problema timpului” din ecuația Wheeler-DeWitt. Pe scurt, acest mecanism demonstrează cum timpul poate să apară ca o iluzie emergentă printr-un fenomen exclusiv cuantic numit inseparabilitate cuantică, chiar dacă Universul, privit ca un întreg, este complet static și atemporal. Pentru a înțelege cum funcționează, fizicienii împart teoretic Universul în două părți: ceasul cuantic – un sistem de referință (de exemplu, poziția unei particule sau orientarea unui spin) care servește drept indicator al timpului şi restul Universului – sistemul pe care vrem să îl observăm și care conține toate celelalte obiecte, inclusiv pe noi ca observatori. Dacă privești cele două sisteme (ceasul și restul Universului) de la „exterior”, ca pe un tot unitar, Universul este static. Energia sa totală este zero, iar ecuația Wheeler-DeWitt rămâne perfect valabilă – nu există o variabilă de timp globală.

Totuși, cele două sisteme sunt corelate cuantic (inseparabile). Din cauză că stările lor sunt strâns legate, dacă un observator din interiorul Universului măsoară starea ceasului și constată că acesta indică o anumită valoare (să zicem ora 12:00), starea restului Universului se va „ajusta” instantaneu pentru a corespunde acelei ore. Prin urmare, timpul nu este o proprietate fundamentală a realității, ci o proprietate corelativă. Schimbarea și evoluția pe care le percepem apar doar atunci când privim un subsistem prin prisma altui subsistem (ceasul).

Pentru a înţelege mai bine, să facem o analogie cu pelicula de film. Imaginează-ți o rolă de film analogic care conține o poveste întreagă. Dacă privești rola de film întinsă pe masă (Universul privit din exterior), totul este static. Toate cadrele (trecutul, prezentul și viitorul) există simultan, timpul nu curge. Dacă te afli în interiorul filmului și te uiți la numărul cadrelor (ceasul), fiecare cadru succesiv îți va arăta o evoluție a personajelor (restul Universului). Pentru tine, timpul a devenit real și curge.

Mecanismul Page-Wootters era o idee minunată pe hârtie, pe care nimeni nu o putea testa, pentru că ai nevoie de un Univers fără ceas exterior, un Univers care e complet „sigilat” de timpul nostru. Şi aceasta este exact ceea ce a construit profesorul Giovanni Barontini, la Universitatea din Barmingham. El a construit în iunie 2026 în laborator un „mini univers” cuantic izolat pentru a demonstra cum se naște timpul. Materialul de bază au fost 24.000 de atomi de rubidiu răciți cu laser până aproape de zero absolut, care au format un condensat Bose-Einstein (o super-particulă cuantică unificată). Folosind bariere de laser, el a izolat ermetic sistemul și l-a împărțit în două regiuni: un sector „luminos” (observat/vizibil) şi un sector „întunecat” (ascuns/neobservat). Sistemul a fost complet izolat, fără acces la ceasul laboratorului sau la vreo variabilă temporală externă. Cu toate acestea, timpul a început să curgă din interior. Pe măsură ce atomii treceau dintr-o parte în alta, ei transferau informație și generau dezordine (entropie). Acest flux continuu de entropie a devenit propriul „ceas intern” al sistemului. Cea mai spectaculoasă confirmare a fost că, în momentul în care distribuția atomilor s-a stabilizat și nu s-a mai produs nicio schimbare internă de entropie, timpul din interiorul „mini universului” s-a oprit complet, deși ceasul real din laborator continua să ticăie.

Experimentul lui Giovanni Barontini la University of Birmingham a publicat aceste rezultate în jurnalul „Physical Review Research”. El a dovedit empiric că timpul nu este o pânză fundamentală a realității în care existăm, ci o proprietate emergentă ce ia naștere exclusiv din interacțiunile, inseparabilitatea și ignoranța observațională dintre subsistemele Universului.