Există o teorie „şocantă” a unui cercetător în istorie alternativă, pe nume Radosvet, care susţine că un eveniment istoric cunoscut din secolul al XIX-lea, precum incendiul Moscovei din 1812, ar fi fost de fapt rezultatul unui aşa-zis „război nuclear” împotriva unui imperiu pierdut – Tartaria. Ideile principale ale acestei teorii sunt următoarele:
* Reinterpretarea incendiului de la Moscova (1812): Teoria pornește de la relatări istorice reale ale soldaților lui Napoleon (precum generalul Philippe de Ségur) despre luminile orbitoare și distrugerea rapidă a Moscovei. Radosvet susține că acestea nu au fost incendii obișnuite, ci atacuri cu arme avansate („nucleare”), orchestrate de o forță numită „Paraziții”, pentru a șterge civilizația Marii Tartarii.
* Dovezi fizice și medicale invocate: Pentru a susține ipoteza unei explozii atomice, Radosvet citează mărturii despre clopote de biserică topite, cărămizi fuzionate de căldură extremă și clădiri spulberate până la fundație. De asemenea, el compară bolile și arsurile apărute la supraviețuitori după incendiu cu simptomele bolii de iradiere.
* Extinderea atacurilor spre est (1816): Teoria susține că distrugerile au continuat spre estul Rusiei (zona orașului Sarapul) în februarie 1816. Ca dovezi sunt prezentate lacuri perfect circulare (considerate cratere de explozie) și păduri relativ tinere, care ar fi crescut după ce vegetația veche a fost rasă de pe suprafața pământului.
* Legătura cu „Anul fără vară” și foametea: Distrugerea hambarelor în plină iarnă a lăsat populația fără hrană și fără semințe pentru primăvară. Radosvet leagă aceste atacuri de schimbările climatice din 1816 (cunoscut istoric drept „Anul fără vară”, cauzat în realitate de erupția vulcanului Tambora), explicând astfel dispariția bruscă a unor comunități întregi din registrele parohiale.
* Ștergerea memoriei și reconstrucția: După catastrofă, „Paraziții” au preluat controlul asupra orașelor ruinate și au decis ce se demolează și ce se reconstruiește. Clădiri monumentale (precum sălile publice) au fost modificate și transformate în simple depozite, iar odată cu arderea actelor vechi, istoria originală a acelor locuri a fost ștearsă din arhive.
Trebuie să precizez faptul că incendiul Moscovei din septembrie 1812 a fost un eveniment real și decisiv, din timpul campaniei lui Napoleon Bonaparte în Rusia, fiind provocat în principal de tactica „pământului pârjolit” aplicată de ruși, și nu de arme avansate. Focul a izbucnit pe 14 septembrie 1812, chiar în ziua în care armata franceză a intrat în orașul părăsit, și a distrus aproximativ trei sferturi din capitala rusă timp de patru zile.
Pe 7 septembrie 1812 a avut loc o bătălie sângeroasă la vest de Moscova. Deși Napoleon a revendicat victoria, armata rusă nu a fost distrusă, iar comandantul rus Mihail Kutuzov a decis să abandoneze Moscova pentru a-și salva trupele. Înainte de sosirea francezilor, aproape întreaga populație a Moscovei (peste 250.000 de locuitori) a părăsit orașul, lăsând în urmă doar câteva mii de oameni, mulți dintre ei bolnavi, răniți sau străini. Istoricii sunt de acord că incendiul a fost declanșat intenționat la ordinul guvernatorului militar al Moscovei, contele Fiodor Rostopcin. Scopul a fost să îl priveze pe Napoleon de adăpost, provizii și un loc sigur pentru iernat.
Înainte de retragere, autoritățile ruse au evacuat toate pompele de incendiu ale orașului. De asemenea, au eliberat deținuții din închisori și au lăsat în urmă echipe de sabotori (polițiști deghizați și agenți) cu materiale inflamabile pentru a aprinde clădirile din mai multe puncte simultan. La începutul secolului al XIX-lea, peste 70% din clădirile Moscovei erau construite din lemn. Vântul puternic din acele zile a transformat focurile izolate într-o furtună de foc uriașă, care a generat temperaturi extreme capabile să topească metalul clopotelor și să crape zidurile de piatră. Din cele aproximativ 9.150 de case ale Moscovei, peste 6.500 au fost complet distruse, alături de sute de biserici și palate. Kremlinul a supraviețuit parțial, deoarece soldații lui Napoleon au luptat din greu să stingă focurile din jurul lui.
Mărturiile citate în teoria lui Radosvet de la începutul articolului (precum cele ale generalului Philippe de Ségur) sunt autentice și provin din memoriile lor celebre despre campania din 1812. Temperaturile uriașe dintr-un incendiu urban de asemenea amploare explică în mod natural topirea clopotelor, prăbușirea clădirilor și arsurile grave ale supraviețuitorilor, iar epidemiile de tifos și dizenterie (care făceau ravagii în armata franceză la acea vreme) explică îmbolnăvirile ulterioare.
