Revista franceză Archeologia, o publicaţie serioasă şi plină de respect pentru ideea de ştiinţă, relata mai de mult un fapt întâmplat în Rusia, un fapt care demonstra, dacă mai era nevoie, că strămoşii noştri, pe care noi îi numim cu dispreţ barbari, erau mult mai puţin barbari decât ne vine nouă astăzi să credem. O descoperire arheologică întâmplătoare a dus la constatarea că în zona Kazahstanului un chirurg de acum mai bine de două mii trei sute de ani realizase o performanţă la care ne vine greu să ne gândim: amputarea piciorului stâng al unei femei şi înlocuirea lui cu o proteză!
Nu e imaginaţia cine ştie cărui publicist dornic de celebritate ieftină, ci un fapt real, constatat la descoperirea unui mormânt în care se afla un schelet admirabil păstrat, în pofida scurgerii atâtor milenii, iar lucrurile acestea au putut fi constatate cu ochii lor de savanţi şi publicişti veniţi aici din toate colţurile lumii. Operaţia fusese fără îndoială încununată de succes, fiindcă s-a putut constata indubitabil că pacienta trăise după aceea mulţi ani folosindu-se de piciorul acesta artificial, al cărui os tubular provenea, după constatările specialiştilor, de la un berbec.
Fireşte că iarăşi s-au găsit «raţionalişti» care să sară în sus şi să ţipe ultragiaţi că nu era decât o gogoriţă rusească, o lăudăroşenie găunoasă ca tot ce vine de la Moscova. Aceiaşi «raţionalişti» au spumegat de aceeaşi nobilă indignare şi în cazul altei constatări stupefiante: cu o sută de mii de ani în urmă, în Turkmenistan se făceau operaţii pe cord deschis, fapt stabilit de expediţia Marmadjaidjan şi de concluziile Academiei de Ştiinţe din Moscova, dar confirmate şi de constatările altor savanţi, neinfluenţaţi de practicile ruseşti de propagandă. Poziţia scepticilor se vădeşte a nu avea niciun rost în faţa evidenţei clare a faptelor. De asemenea, aceeaşi conjuraţie a scepticilor a fost nevoită să tacă chitic atunci când s-a demonstrat că, mai înainte cu 114 ani de performanţa fraţilor Montgolfier, călugărul iezuit Gasmao prezentase în faţa curţii regale de la Lisabona spectacolul uluitor al zborului unui corp mai greu decât aerul.
Racheta cu 3 trepte de la Sibiu
Şi tot conjuraţia a fost aceea care a plecat nasul când s-a publicat planurile rachetei cu trei trepte care a zburat în oraşul Sibiu din România în anul 1529. Oamenii au memoria incredibil de scurtă, aşa că au uitat injust de repede extraordinarele invenţii ale arhitectului italian Francesco di Giorgio, care anticipa în secolul al XVI-lea armele cele mai moderne din zilele noastre. Giorgio proiectase în special un tun-rachetă lansator de proiectile, care iniţial era dus pe roţi dar care apoi se ridica în aer singur, datorită propriei sale viteze.
Şi mai perfecţionată era racheta cu două trepte, prima lansându-o pe a doua cu ajutorul încărcăturii sale de praf de puşcă. Cum lui Giorgio nu-i dăduse prin cap să construiască şi o rampă de lansare, această rachetă dublă era aşezată pe un cărucior ce se deplasa probabil pe un plan înclinat, la un unghi precis calculat, până în momentul când era în stare să se detaşeze de propria sa greutate.
O a treia invenţie prefigura nici mai mult nici mai puţin decât torpilele noastre marine şi, dacă n-a fost niciodată pusă în practică — istoria nu menţionează nicăieri un asemenea fapt care ar fi zguduit de bună seamă omenirea – ea avea totuşi absolut tot ce-i trebuia ca să funcţioneze fără greş. Această halucinantă invenţie consta într-un sistem de plutire prevăzut cu trei butoiaşe care se învârteau pentru a diminua rezistenţa la înaintare. În faţă, două vârfuri de oţel din cel mai tare trebuiau să se înfigă în pântecele corăbiei vizate. Torpila, aşezată în partea din spate a sistemului, făcea iniţial oficiul de propulsor cu reacţie, iar după aceea, în momentul când focul ajungea la încărcătură, exploda. Furca amintită avea rolul de a fixa încărcătura de pântecele navei atacate. Dacă cercetătorii noştri moderni ar fi avut ideea de a-şi mai băga nasul şi prin terfeloagele înnegrite de secolele scurse peste ele, ar fi dat de o V-1 cu patru secole înaintea lui von Braun. E drept că asemenea descoperire n-ar fi avut deloc darul de a controbui la propăşirea civilizaţiei noastre.