Apusenii sau Munţii de Aur, este regiunea cea mai bogată în aur din ţară şi a doua după Rusia, din Europa. Se pare că aici s-a făcut pentru prima dată exploatarea preţiosului metal galben. Despre abundenţa aurului dacilor a scris chiar şi părintele istoriei, Herodot. Cetăţile greceşti de la Pontul Euxin, îşi trimiteau negustorii să le aducă aurul acestora, care apoi era transportat până la îngheţatele tărâmuri nordice, sau sub soarele arzător al Egiptului.
Cum au furat romanii aurul dacilor
Imensa bogăţie n-a scăpat din vedere împăraţilor romani. Traian, în două războaie, reuşeşte să pună stăpânire peste cea mai bogată parte a Daciei, unde se aflau inepuizabile mine de aur. După Criton, medicul lui Traian, în puşculiţa împăratului au intrat vreo 5 milioane de libre de aur, şi ceea ce ar fi însemnat „o bagatelă” de 1.650.000 kg de argint.
La auzul unor astfel de cifre, mai târziu, istoricul francez Jerome Caropino era mai să se înece. Se apucă şi recalculează totul şi taie câte două zerouri atât de la aur, cât şi de la argint. Dar şi aşa, cantitatea e imensă. Cum să nu-şi frece împăratul mâinile de bucurie cănd a văzut ce mană cerească a dat peste el. Imediat va numi la Aburnus Maior şi Minor (Roşia Montana şi Abrud) un Collegiu auraritoriu având în frunte un magister şi un procurator aurariorum la Ampelum (Zlatna).
Nu trebuia să se fure nici un gram de aur! Mai mult, trimite una dintre cele mai bune legioni ale sale, a XIII-a Gemina să apere zona. Roma avea nevoie de „pâine şi circuri”, iar pentru aceasta era nevoie de câţi mai mulţi bani. Era aşa de nerăbdător, că va expedia urgent pentru o rapidă şi bună exploatare, mineri dalmaţieni, (fondatorii aşezării Anpelum) şi pirusti, lucrători originari din Epir.
Ca urmare, treaba merge ca pe roate, Roma primind din minele dacie 5 tone de aur fin anual. Nu numai din mine se extrăgea preţiosul metal, ci şi din prelucrarea nisipurilor aurifere. Erau aşa de bogate apele, că trebuia doar să întinzi pe fundul lor blănari lăţoase de oaie, ca să le ridici pline cu aur. Cu siguranţa, legenda „Lânii de aur” îşi are obârşia aici. Fireşte, baza o constituiau uluitoarele filoane de aur aflate la Roşia Montana, Brad, Baia de Arieş, Buciu, Frasin, muntele Vulcoiul.
Exploatarea era grea şi anevoioasă. Galeriile se săpau cu „arrugia”, o daltă de fier care se bătea cu un ciocan greu. Acolo unde stâncile se împotriveau, ele erau încălzite şi răcite succesiv cu apă şi oţet până se sfărâmau. Aceste sfărâmături erau pisate în mojare de fier cu ajutorul unor „rude” ce cântăreau până la 50 kg. Pulberea fină rezultată era lăsată pe seama saitrocului unde se separa metalul de steril, după care se spăla într-un vas mare cu apă ,jamp”. Imediat, cu lopeţile de fier „tigăiţe” era pus la uscat. Mai rămâne doar sa fie cântărit sub ochii de vultur ai supraveghetorilor, cu scafale. Muncă într-adevăr de ocnaş!
Mecanismele ciudate de extragere a aurului
Noroc că s-au ivit şi minţi iscoditoare. Primul pas pentru a uşura munca oamenilor, dar şi pentru realizarea cantităţilor mai mari, a fost făcut prin apariţia ştreampului. La început era pus în mişcare prin forţa animalelor, ca apoi să se facă prin acţiunea apei. Un iobag fără carte, inventează prin 1779 un mecanism acţionat de greutăţi care să zdrobească minereul rapid şi eficient.
Nu peste mult timp, Constantin Palade, şi el necunoscător de carte, foloseşte scripeţi la ştreamp. Succes total. Perfecţionările continuă. De pe câmpul de luptă, praful de puşcă este strămutat în mine. Johannes Fridwalsky scria: „Toţi valahii din aceşti munţi îi zguduie, îi sfredelesc şi nemulţumiţi de a găuri pământul cu instrumentele lor de fier, dărâmă munţi utilizând atâta praf de puşcă încât, după cum am fost martor, nu este minut pe ceas în care să nu se audă mai puternic decât în iad, trăsnetul şi pocnetul produse de jur împrejur de tăria pulberii”.
Spre sfârşitul secolului XIX, munţii dacilor sunt zguduiţi de o forţă căreia nu-i rezista nimic: dinamita. Dar ce se întâmpla cu tonele de aur extrase? Meşterii aurari se întreceau în prelucrarea nobilului metal. Din mâinile lor ieşeau neasemuit de frumoase cupe, vase care au uimit până şi pe romani. Dio Cassius povesteşte de incredibila bogăţie a regelui dac Decebal ascunsă sub albia râului Sargeţia, descoperită prin trădare de soldaţii lui Traian. După această dată, timp de secole întregi nu mai avem nici o însemnare despre bogăţiile Sarmizegetusei.
Comoara cu 40.000 de monede de aur
Abia în 1543 se află despre o descoperie care l-ar fi lăsat cu gura căscată chiar şi pe Ali Baba. Câţiva pescari adunau năvodul în apa Streiului şi în loc de peşte zăresc printre rădăcinile unui stejar doborât de furtună o ascunzătoare de piatră. Îşi iau inima în dinţi şi o deschid. Ce au zărit la lumina făcliilor depăşea orice vis. Neatinse de veacuri, scânteind tainic mii de monede de aur se aflau răspândite pe jos. Uitând de mâncare, pescarii adună în câteva zile 40.000 monede de aur şi nenumărate sloiuri (vână de aur neprelucrată). Ne închipuim că şi-au revenit cu greu, şi fireşte şi-au pus întrebarea: „Ce facem cu atâta bănet?” Din una în alta, au ajuns la concluzia că cel mai bine e să ducă aurul la Alba Iulia. Cu monedele puse în desagi, pescarii păşesc pe sub poarta cetăţii. N-au avut noroc deşi erau putred de bogaţi. Cardinalul Manuzzi, atotputernicul ţinutului, avea o singură deviză „Totul sau nimic”!, aşa că confiscă cele 40.000 de monede şi aruncă în lanţuri nefericiţii pescari. Pe când îşi freca mâinile de neaşteptata comoară ce căzuse pe capul lui, simţi la tâmplă fierul rece a unui pistol. În castel năvăliră soldaţii generalului Castaldi. Din tainiţe adânci aceştia ridicară 250.000 monede de aur, 870 funţi de aur neprelucrat şi 20 funţi sloi aur, adică peste 3 tone metal preţios!
Enigmatica comoară a regelui dac Koson
Întâmplarea prin care a trecut în anul 1785, David Albu din Chitid este povestită şi astăzi. Participant la răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, David rămase aproape muritor de foame. Îşi pierduse orice speranţă de viaţă. Totuşi, într-o noapte are o viziune. Parcă dăduse peste o oală mare cu bani, galbeni strălucitori, pe un deal din apropiere. Se trezi din somn spre dimineaţă abătut şi cu stomacul ghiorăind. Îşi aduce aminte de vis. „Măi, să fie. Aur pe aici pe la noi”? Îşi trage opincile, pune sumanul între umeri şi porneşte agale cu o sapă în minile aspre către locul din vis. Ceva îl atrage pe coama dealului, unde se zăreau două lespezi mari de piatră. Sapă sub ele şi găseşte un tunel. Îşi face o cruce mare pe piept şi zice „Doamne ajută”! şi se târăşte prin el. Deodată, se opreşte în faţa unei porţi. Are noroc. O împinge şi ajunge în faţa unei săli de basm: vase, statui şi mii de monede, totul din aurul cel mai fin. Cum era de aşteptat, iobagul cel sărac a devenit peste noapte unul dintre cei mai bogaţi oameni ai împărăţiei. Se pare că banii erau bătuţi de „Lysimach” şi de enigmaticul rege dac „Koson”.
Comoara dacică descoperită în anul 1803
E toamna anului 1803, cam rece şi ploioasă. Pe dealul Aninişului Ilie Popa, un băiat de vreo 8 anişori, duce oile la păscut. Se joacă scormonind pământul cu toiagul. Lângă o tufă de măcieşe zăreşte ceva strălucitor. E o monedă. Bucuros o arată tatălui său. Acesta îşi dă seama că are de-a face cu un vechi ban de aur şi începe să sape pe deal. Are noroc cu carul. În prima noapte scoate din pământ 246 de monede de aur, şi întreit în cea următoare. Degeaba ţin secret locul. Vestea despre „aurul dacilor” se răspândeşte cu iuţeala fulgerului. Zona este asaltată de „căutătorii de aur”: târgoveţi, feţe bisericeşti, ciobani, ţărani, toţi dornici de îmbogăţire. Au noroc, preotul din Vâlcelele-Bune dă peste o ulcică cu 400 galbeni fără zimţi cu „un hultan cu aripi desfăcute”. Un cărbunar din Sibişel e şi mai norocos adunând în căciulă o mie de monede. Febra aurului va continua încă câţiva ani, dar din nefericire ştirile despre comorile descoperite se răresc.
S-au scurs aproape trei veacuri, până când la 11 iunie 1948, Constantin şi Hadrian Daicoviciu încep săpături arheologice sistematice la Sarmizegetusa. Cercetările se vor solda cu descoperiri excepţionale privind istoria dacilor. Rămâne însă o enigmă: în toată perioda comunistă n-a fost descoperit nici un tezaur de aur!
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Apusenii sau Munţii de Aur, este regiunea cea mai bogată în aur din ţară şi a doua după Rusia, din Europa. Se pare că aici s-a făcut pentru prima dată exploatarea preţiosului metal galben. Despre abundenţa aurului dacilor a scris chiar şi părintele istoriei, Herodot. Cetăţile greceşti de la Pontul Euxin, îşi trimiteau negustorii să le aducă aurul acestora, care apoi era transportat până la îngheţatele tărâmuri nordice, sau sub soarele arzător al Egiptului.
Abia în 1543 se află despre o descoperie care l-ar fi lăsat cu gura căscată chiar şi pe Ali Baba. Câţiva pescari adunau năvodul în apa Streiului şi în loc de peşte zăresc printre rădăcinile unui stejar doborât de furtună o ascunzătoare de piatră. Îşi iau inima în dinţi şi o deschid. Ce au zărit la lumina făcliilor depăşea orice vis. Neatinse de veacuri, scânteind tainic mii de monede de aur se aflau răspândite pe jos. Uitând de mâncare, pescarii adună în câteva zile 40.000 monede de aur şi nenumărate sloiuri (vână de aur neprelucrată). Ne închipuim că şi-au revenit cu greu, şi fireşte şi-au pus întrebarea: „Ce facem cu atâta bănet?” Din una în alta, au ajuns la concluzia că cel mai bine e să ducă aurul la Alba Iulia. Cu monedele puse în desagi, pescarii păşesc pe sub poarta cetăţii. N-au avut noroc deşi erau putred de bogaţi. Cardinalul Manuzzi, atotputernicul ţinutului, avea o singură deviză „Totul sau nimic”!, aşa că confiscă cele 40.000 de monede şi aruncă în lanţuri nefericiţii pescari. Pe când îşi freca mâinile de neaşteptata comoară ce căzuse pe capul lui, simţi la tâmplă fierul rece a unui pistol. În castel năvăliră soldaţii generalului Castaldi. Din tainiţe adânci aceştia ridicară 250.000 monede de aur, 870 funţi de aur neprelucrat şi 20 funţi sloi aur, adică peste 3 tone metal preţios!
