Sabbatai Zevi, un mesia fals

Evreii, una dintre primele comunităţi umane de religie monoteistă, s-au considerat întotdeauna a fi un „popor ales” de divinitate, dar şi greu încercat, pentru păcatele sale, de-a lungul istoriei. Tocmai din acest motiv, evreii au crezut în venirea unui „Mesia”, menit să răscumpere păcatele lor şi să-i împace cu Iahve. Totuşi, ei nu l-au recunoscut pe Iisus drept Fiul lui Dumnezeu, ci continuă să-l aştepte chiar şi în zilele noastre pe promisul Mântuitor. Puţini ştiu că, în decursul secolelor, au existat câţiva autoproclamaţi „Mesia”, dintre care cel mai vestit rămâne Sabbatai Zevi.

Povestea acestui personaj straniu pare demnă de până unui scriitor plin de imaginaţie, dar este cât se poate de autentică. Şi chiar dacă nu s-a dovedit a fi aşteptatul Mesia, Zevi nu a fost, orice s-ar spune, un om obişnuit. Zevi s-a născut în oraşul Smirna, pe 23 iulie 1626, într-o familie iudaică fugită din Spania. Micul Sabbatai nu s-a arătat prea atras de studiul cărţilor sacre ale evreilor, în schimb a fost fascinat de tradiţiile kabalistice şi de misticism. Ca urmare, s-a dedicat cu pasiune kabalei practice, ce impunea mortificarea trupului prin ascetism – singura cale, credea el, de a putea comunica direct cu Dumnezeu şi cu îngerii, pentru a vedea viitorul şi a săvârşi miracole.

Potrivit obiceiului iudaic, s-a căsătorit la o vârstă fragedă, dar a evitat să aibă legături cu soţia lui, motiv pentru care această i-a cerut să se despartă, solicitare acceptată cu bucurie de Sabbatai. Din cauza suprasolicitării şi a experimentelor psihice şi fizice la care s-a supus, el a început să-şi piardă echilibrul mintal. Iarna mergea aproape gol pe străzile oraşului, făcea bai în apă îngheţată a mării, postea zile în şir, fără să se atingă nici de mâncare, nici de băutură şi trăia fie într-o stare de extaz total, fie într-o depresie profundă.

Anul 1666, anul „apocaliptic”

Perioada respectivă, caracterizată prin mari frământări socio-politice, i-a oferit lui Sabbatai prilejul de a ieşi în evidenţă. Apropierea anului 1666, considerat „an apocaliptic” îi înspăimântă în egală măsură pe creştini şi pe evrei. Potrivit interpretărilor unor pasaje din Zohar (un faimos text mistic iudaic), mulţi rabini au considerat că anul 1648 va marca apariţia lui Mesia. Cum „alesul” întârzia să vină, Sabbatai nu a mai stat pe gânduri: s-a decis să joace el însuşi acest rol. Deşi nu avea decât 22 de ani, el a reuşit să convingă mulţi evrei din Smirna.

Spre a atrage atenţia asupra sa, a citit Tetragrammatonul în ebraică, acţiune permisă doar marilor sacerdoţi iudei şi numai în Templul din Ierusalim. Dar vâlva creată nu a fost aşa de mare precum se aştepta, şi astfel, în loc să se îndrepte spre Ierusalim, cum îi cereau adepţii săi, Sabbatai a preferat să rămână la Smirna, ducând o viaţă retrasă, în post şi meditaţie. Tocmai acest comportament de „sfânt” avea să-i aducă şi mai mulţi aderenţi.

În anul 1651, autorităţile din Smirna, temându-se de o răzmeriţă, i-au alungat din oraş pe „profet” şi adepţii acestuia. Nu se ştie încotro s-au îndreptat, cert este că, în 1658, îl regăsim pe Sabbatai la Istanbul, în compania învăţatului evreu Abraham ha-Yakini. Convins că tânărul este Mesia, ha-Yakini nu a ezitat, pentru a-i face şi pe alţii să creadă, să realizeze un fals document „antic”, în care se scria, textual: „Eu, Abraham, am auzit o voce strigând, «Un fiu i se va naşte în anul iudaic 5386 (1626) lui Mordecai Zevi; şi va fi numit Sabbatai. El va învinge marele dragon… el, adevăratul Mesia, va sta pe tronul Meu.»”

Înarmat cu această plastografie, minunat întocmită, se pare, ha-Yakini a reuşit într-adevăr să determine mulţi rabini să-l urmeze pe Sabbatai. Acesta s-a stabilit la Salonic şi, în cadrul unei ceremonii bizare, s-a proclamat Mesia. Fiindcă se temeau că nu cumva ideile sale să determine o reacţie violentă din partea autorităţilor turce, conducătorii comunităţii mozaice i-au cerut lui Sabbatai să părăsească oraşul. A urmat o perioadă de peregrinări, ce au purtat paşii controversatului personaj prin Istanbul, Smirna şi Atena.

În 1660, el s-a stabilit, pentru trei ani, la Alexandria, în Egipt. Aici a cucerit încrederea unui influent funcţionar otoman, evreu de origine, Rafail Iosif Halabi. În ciuda bogăţiilor fabuloase pe care le acumulase, Halabi ducea o viaţă retrasă şi simplă, aproape ascetică. Nu-i de mirare că un asemenea om a căzut rapid sub influenţa ideilor mistice, excentrice, promulgate de Sabbatai, şi a fost convins că acesta era Mesia cel aşteptat.

Dar Egiptul, ţara de unde fugiseră cândva strămoşii săi, nu avea atâta rezonanţă că Ierusalimul, oraşul lor sfânt. De aceea, la începutul lui 1663, „profetul” a părăsit Egiptul şi a venit la Ierusalim. Pentru a impresiona mulţimile, el a recurs din nou la vechea practică a mortificării trupului şi, spre a-şi dovedi pietatea, cânta ore în şir psalmi biblici. Când autorităţile turce au impus o nouă taxă locuitorilor din Ierusalim, ameninţându-i cu represalii pe cei ce nu erau capabili să o plătească, Sabbatai a fugit la Cairo şi i-a cerut sprijinul lui Halabi, care i-a dat de îndată toţi banii necesari. Întoarcerea „salvatorului” în Ierusalim a fost un triumf.

Dar ciudăţeniile, în ceea ce-l priveşte pe Sabbatai, nu se opresc aici, întrucât în acest moment, viaţa lui cunoaşte o întorsătură şi mai uimitoare, când „profetul” hotărăşte să se căsătorească din nou, cu o femeie pe nume Sarah, ce a fost prostituată.

„Eu sunt Mesia!”

În 1665, Ghazzati, un adept de-al lui Sabbatai, găsit de acesta în Gaza, şi care se pretindea a fi Elijah, „înainte-mergătorul Domnului”, a anunţat că era mesianică urma să înceapă din anul următor. Tot el propovăduia că atunci Sabbatai se va pune în fruntea triburilor lui Israel şi va conduce lumea. Alungat din Ierusalim de către rabini, Sabbatai a plecat spre Istanbul, întâmpinat cu bucurie de marile comunităţi iudaice din Alep şi Smirna. Pe 1 ianuarie 1666, el s-a proclamat, în sinagogă din Smirna, „Mesia, Fiul lui Dumnezeu”, în vreme ce credincioşii săi sunau din corn şi strigau: „Trăiască Mesia, regele lui Israel”.

„Alesul” avea să se dovedească rapid un tiran fără scrupule, alungându-i pe toţi ce i se împotriveau, şi chiar pe marele rabin al Smirnei, Aaron Lapapa. Faima lui se răspândea însă pretutindeni în Asia şi Europa, generând tot felul de zvonuri. Savantul german Oldenburg îi scria chiar filosofului Baruch Spinoza: „Toată lumea vorbeşte despre întoarcerea israeliţilor în patria lor. Dacă vestea e adevărată, toate lucrurile se vor întoarce cu susul în jos.”

În primăvara lui 1666, Sabbatai a plecat la Istanbul, nutrind, se pare, speranţa că un miracol îl va pune pe tronul sultanilor. Dar, imediat ce a ajuns aici, a fost arestat din ordinul marelui vizir Ahmed Köprülü şi pus în lanţuri. După două luni, a fost transferat la fortăreaţa Abydos, acordându-i-se o mai mare libertate.

Căderea în păcat

Vestea că Sabbatai îi va călăuzi pe toţi evreii către Palestina i-a făcut pe mulţi să-şi părăsească aşezările şi să îndrepte spre Ierusalim. În sinagogi, iniţialele numelui său erau venerate de credincioşi. Răzmeriţele împotriva stăpânirii otomane erau tot mai dese. În cele din urmă, sultanul Mehmed al IV-lea l-a convocat la Adrianopole, spre a-şi pleda nevinovăţia. Medicul suveranului turc, un fost evreu, convertit la islamism, a apucat să-l anunţe pe Sabbatai că singurul mijloc de a scăpa cu viaţă este să renunţe la credinţa mozaică. Gest pe care „profetul” „alesul Domnului”, „Fiul lui Dumnezeu” l-a făcut fără nici cea mai mică ezitare…

Mulţumit, sultanul i-a încredinţat postul de uşier, numindu-l Mahmud-Pasa. Sarah şi alţi adepţi ai săi s-au convertit, de asemenea, la mahomedanism. „Dumnezeu mi-a poruncit asta. Nu am făcut decât să-i ascult porunca”, s-a dezvinovăţit el. Dar puţini îl mai credeau. Dezamăgirea produsă în sânul comunităţilor evreieşti de pretutindeni de convertirea lui Sabbatai nu poate fi descrisă în cuvinte. Cu atât mai mult cu cât sultanul a poruncit ca toţi evreii din imperiu să urmeze exemplul „profetului” şi să renunţe la religia lor, iar copiii să fie crescuţi în legea islamică.

Împotrivindu-se măsurii, cincizeci de rabini au fost executaţi şi ar fi urmat, fără îndoială, un masacru general dacă mama sultanului nu ar fi intervenit, pentru a se împiedică aplicarea deciziei fiului ei. Trădarea groaznică înfăptuită de Sabbatai nu i-a împiedicat pe mulţi dintre adepţii lui să-l urmeze în continuare.

Dar neastâmpăratul personaj, cuprins poate de remuşcări, a anunţat, în martie 1668, că a fost cuprins de „Duhul Sfânt” şi a revenit la iudaism, scopul său fiind convertirea tuturor turcilor la această religie. Sultanul nu avea să-i ierte obrăznicia: demis din funcţie, Sabbatai a fost alungat de la Curtea otomană, găsindu-şi cu greu refugiu în orăşelul albanez Dulcigno, unde a şi murit, pe 30 septembrie 1676, hulit de aproape toţi cei ce-l adoraseră cândva…

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.