Orgoni Crystal

 

România ar fi putut avea un alt conducător în locul lui Cuza sau al regelui Carol I – pe generalul germano-rus Emile de Sayn-Wittgenstein-Berleburg

783

blankÎn anul 1856 s-a semnat celebrul “Tratat de la Paris” care a pus capăt “războiului Crimeii” dintre Rusia (pe de-o parte) şi Imperiul Otoman / Marea Britanie şi Franţa (pe de altă parte). În această perioadă se punea tot mai des problema unirii celor două principate române (Moldova şi Ţara Românească), ca urmare a reconfigurării hărţii Europei de către marile puteri.

În cancelariile europene se vorbea despre aducerea pe tronul noului principat al României unite a unui principe străin. Existau mai multe variante, iar una dintre ele era luată în considerare: principele german Emile de Sayn-Wittgenstein-Berleburg, ofiţer în Armata Rusiei. Acesta se însurase la Iaşi în vara anului 1856 cu Pulheria Cantacuzino, din ramura Paşcanu a marii familii boiereşti moldoveneşti / valahe Cantacuzino. Această Pulheria avea şi sânge domnesc în ea (era strămoaşa domnitorului moldovean Constantin Cantemir Vodă), aşa că principele Emile ar fi avut, prin alianţă, drepturi asupra conducerii noului stat european.

Emile de Sayn-Wittgenstein-Berleburg a fost inspector general al spitalelor de război în timpul Războiului Crimeii, dovedindu-şi bune calităţi organizatorice. El a făcut parte din delegaţia Rusia care a discutat condiţiile de pace de la Paris în 1856, acolo cunoscând-o pe viitoarea soţie, Pulheria Cantacuzino.

Această posibilitate de a deveni viitorul domn al României se pare că l-a tentat pe tânărul soţ al Pulheriei. Din corespondenţa cu părinţii, cu marele duce de Saxa-Weimar şi cu prieteni influenţi din Rusia, deducem că ideea îl preocupa şi o discuta adesea. Din motive încă necunoscute (dar, se pare că o discuţie cu regele Prusiei l-a descurajat), principele Wittgenstein a renunţat la idee. Mai târziu, unirea românilor s-a înfăptuit sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.

Mai târziu, Emile a obţinut titlul de general. Din 1865, începe să se discute revocarea lui Cuza, marea boierime fiind profund nemulţumită de reformele radicale înfăptuite de principele Cuza. Emile e interesat din nou de candida la tronul României. Într-o scrisoare adresată Pulheriei, în 9 iulie 1865, el îi schiţa soţiei sale un adevărat plan de guvernare, angajându-se ca în câţiva ani să transforme ţara.

Totuşi, în mai puţin de o lună, Emile Wittgenstein îşi pierdea soţia, aceasta murind din cauza bolii de plămâni de care suferea. După moartea ei, principele Wittgenstein s-a retras din armata rusă, consacrându-se administrării averii rămase fiicei lor, Lucia. Apoi, s-a retras definitiv în viaţa privată.

După declanşarea războiului ruso-turc din 1877, a revenit în armata rusă, dar, înainte de terminarea conflictului, sănătatea lui s-a deteriorat şi a murit în toamna anului 1878.

Oare dacă în locul lui Cuza sau a regelui Carol I, l-am fi avut conducător pe generalul germano-rus Emile, cum ar fi arătat România astăzi?