Revoltele din lumea arabă din 2011 = revoluţia europeană din 1848?

3.016 vizualizari

Uneori, atunci când priveşti în evoluţia evenimentelor actuale, ai ciudata impresie că aceste evenimente s-au mai repetat în trecutul omenirii, sub o formă asemănătoare. Începutul anului 2011 ne-au adus revoltele (revoluţiile) din Tunisia, Egipt, Libia, Yemen, Bahrein, Siria, Iordania. În ultimele ţări, revoltele sunt la început, aşa că nu e de mirare să aflăm că şi acolo vor avea loc schimbări economice şi sociale importante.

Mulţi analişti politici au încercat să facă o analogie între revoltele din 2011 din ţările arabe cu schimbarea dramatică produsă în Estul Europei în anul 1989, odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste. Dar, analogia cu anul 1989 nu mai poate fi făcută dintr-un motiv foarte simplu: în anul 1989 în niciuna din ţările est-europene nu au existat războaie civile şi nici conflicte internaţionale sângeroase, cum este cel din Libia, unde se confruntă forţele loiale lui Gaddafi cu rebelii (sprijiniţi de o coaliţie internaţională condusă de Franţa). Aşa că singura asemănare istorică a evenimentelor actuale din lumea arabă trebuie făcută cu anul 1848, anul în care au avut loc multe revoluţii şi conflicte sângeroase pe întreg continentul european.

Analogia dintre revoltele arabe ale anului 2011 şi revoluţiile europene din 1848 se regăseşte în câteva similarităţi-cheie. Astfel, ambele perioade sunt marcate de un sentiment de constestare a autorităţii de către populaţie, care şi-a dat seama că, deşi lipsită de putere în faţa forţelor guvernamentale, dacă este unită va putea învinge dictatura. Apoi, în ambele cazuri, sentimentul de trezire a spiritului revoluţionar a fost unul spontan. Mai departe, analogia este chiar una remarcabilă: dacă în anul 2011, revolta a început în Tunisia şi apoi s-a răspândit în multe din ţările arabe, revoluţiile europene ale anului 1848 au avut ca punct de plecare Sicilia (ianuarie 1848), pentru ca apoi să se răspândească cu repeziciune în capitale europene ca Paris, Viena, Berlin şi altele. Şi nu în ultimul rând, deşi motivaţiile revoltelor din 1848 şi din 2011 au fost diverse de la ţară la ţară, totuşi ele au fost iniţiate de nemulţumiri generale legate de starea economică precară şi de lipsa unor drepturi politice. Nu trebuie să se uite şi faptul că regimurile actuale din multe ţări arabe erau la fel de dictatoriale ca regimurile politice ale statelor europene din anul 1848.

Precum am spus mai sus, fitilul revoluţiilor europene din anul 1848 a fost aprins de răscoala din Sicilia care ar fi rămas un eveniment istoric neînsemnat şi uitat, dacă ea nu s-ar fi răspândit rapid în întreaga Europă. E şi cazul Tunisiei anului 2011; dacă revoltele din această ţară africană nu s-ar fi răspândit în multe din ţările arabe ale Orientului Apropiat şi Mijlociu, nu credeţi că toţi am fi uitat deja de ea şi ar fi reprezentat un eveniment marginal, lipsit de importanţă? Eu cred că da. În plus, e interesant de remarcat faptul că răscoala din insula Sicilia s-a răspândit în întreaga Europă datorită unor tehnologii noi şi revoluţionare pentru acele vremuri (telegraful şi trenul cu aburi), aşa cum mişcările arabe ale anului 2011 s-au propagat ca urmare a folosirii Internetului.

Totuşi, mai trebuie remarcat un fapt care demonstrează că revoltele din lumea arabă a anului 2011 şi revoluţiile europene ale anului 1848 sunt comparabile. În anul 1848, toate clasele sociale implicate în acţiunile de stradă (studenţii, muncitorii, ţăranii, meşteşugarii etc.) aveau interese de clasă diferite, astfel că ei erau uniţi în spiritul de revoltă, dar nu şi în revendicări. Exact la fel s-a întâmplat şi în cazul evenimentelor din ţări arabe ca Tunisia, Egipt, Libia, Yemen sau Bahrein. Rezultatul a fost că în anul 1848, de exemplu, s-au consolidat regimurile constituţionale europene, însă fără schimbări de esenţă şi cu adevărat revoluţionare în structura socială a statelor. Rezultatul e acelaşi şi în cadrul regimurilor arabe în care puterea dictatorială a plecat deja: Tunisia sau Egipt – unde schimbările politice majore se lasă aşteptate.

Mai există un pericol al acestor revolte din ţările arabe: dezbinarea, aşa cum s-a întâmplat în anul 1848. În Paris, de exemplu, în iunie 1848, revoluţionarii moderaţi se luptau pe stradă cu revoluţionarii radicali, deşi cu câteva luni înainte ei luptau împreună împotriva unui duşman comun. Această discordie a permis vechiului regim să-şi consolideze din nou poziţia, astfel că în 1851 Franţa era din nou condusă de un împărat auto-proclamat. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în cazul Tunisiei şi Egiptului: dacă vor apare dezbinări în rândul opoziţiei, vechea putere poate reveni la loc, sub o altă formă.

Desigur, mulţi vor spune că nu trebuie să exagerăm cu aceste comparaţii, căci între evenimentele din 1848 şi cele din 2011 există diferenţe de ordin tehnologic, religios şi economic. Desigur, e adevărat acest lucru, dar totuşi nu trebuie să uităm şi vorbele lui Mark Twain: „Istoria nu se repetă, dar rimează”.