O ipoteză extraordinară: francmasonii îşi au originea în străvechii druizi, o populaţie de preoţi puternici din Insulele Britanice?

35 vizualizari

Majoritatea oamenilor probabil cred că druizii aveau bărbi albe şi purtau haine lungi şi albe, că tăiau vâsc cu o seceră de aur pe timp de lună plină sau poate că ardeau oamenii pe rug. Dar ce se cunoştea cu adevărat despre aceşti preoţi atât de puternici în Insulele Britanice când au sosit romanii?

O mare parte din credinţele druizilor au supravieţuit până la mijlocul secolului al V-lea, convieţuind paşnic cu versiunea celtică a creştinismului, care era foarte diferită de cea a bisericii romane. Până în prima parte a primului secol î.Hr., druizii erau paznici ai unora dintre cele mai bine păstrate situri megalitice din vestul Europei. În anul 60 d.C., împăratul Claudius l-a trimis pe generalul Suetonius Paulinus să-i distrugă pe druizi, făcându-i să se retragă în fortăreaţa Ynys Mon, azi insula Anglesey. De ce constituiau aceşti preoţi celtici o asemenea ameninţare pentru romani încât aceştia au iniţiat o campanie sistematică de exterminare împotriva lor?

Iulius Cezar a scris despre aceşti preoţi:

„Druizii se închină zeilor şi fac sacrificii publice şi particulare şi conduc toate problemele religioase. Mulţi oameni tineri se adună pentru a primi învăţăminte de la ei şi sunt respectaţi de oameni. Ei joacă rolul unor judecători în toate disputele, indiferent dacă sunt între triburi sau între indivizi; când are loc vreo infracţiune sau vreo crimă sau se produce o discuţie despre o moştenire sau o posesiune, ei sunt cei care iau problema în mâini şi spun cine şi cât trebuie să plătească. Orice individ sau trib care nu-şi îndeplineşte sarcina este alungat de la ceremonia sacrificiului, care constituie cea mai mare pedeapsă. Cei care suferă o asemenea pedeapsă sunt consideraţi criminali. Toată lumea evită până şi să se apropie de ei sau să vorbească cu ei, de teamă să nu se contamineze cu ceea ce este necurat. Dacă apar ca reclamanţi într-un proces, nu li se dă dreptate şi sunt excluşi de la orice onoare.

Fac mari eforturi de a perpetua ideea că sufletul nu dispare, ci că, după moarte, trecând dintr-un corp în altul; ei cred că acesta este cel mai bun stimulent pentru curaj, pentru că îi învaţă pe oameni să nu se teamă de moarte. De asemenea, poartă discuţii lungi despre corpurile cereşti şi mişcările lor, despre dimensiunile Universului şi ale Pământului, despre natura fizică a lumii, despre puterile zeilor şi îi iniţiază pe tineri în toate aceste aspecte. Numai dacă viaţa unui om era recompensată prin viaţa altui om puteau să fie satisfăcuţi zeii nemuritori”.

Cezar îi descrie foarte clar pe druizi ca preoţi, judecători şi astronomi. Aceştia practicau arta memorizării şi îşi formaseră o tradiţie verbală pentru a-şi aminti ritualurile şi secretele, şi erau la fel de obsedaţi de genealogiile lor ca şi preoţii evrei. Ei credeau în renaşterea sufletului. Au existat druizi moderni care au susţinut că au moştenit acest ritual de la strămoşii lor antici; este mai mult decât interesant faptul că mişcarea lor a fost întemeiată în săptămâna solstiţiului de vară din 1717, la cârciuma Apple Tree din Londra, care a fost căminul uneia din cele patru loji ale francmasonilor, care au întemeiat Marea Lojă a Londrei, tot la solstiţiul de vară din 1717.