O întâmplare savuroasă cu filozoful Jean Jacques Rousseau – ce făcu el atunci când se întâlni în pădure cu două domnişoare “inocente”…

0
19 vizualizari

Jean Jacques Rousseau a fost un filozof francez, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai iluminismului. El a influențat hotărâtor spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.

La 1 iulie 1730, în pădurea de la Thones, în Savoia, tânărul Jean-Jacques (avea 18 ani) se întâlneşte cu două tinere. Nefiind cele mai pricepute călăreţe, femeile nu reuşeau să îşi convingă caii să intre în râu. Amabil, tânărul apucă animalele de căpăstru şi le ajută să treacă vadul, apoi voi să plece „ca un nătărău”. Inocenţă, timiditate? Alţii ar fi profitat de situaţie; iar alte tinere s-ar fi simţit vexate de faptul că au fost dispreţuite. Dar domnişoarelor de Graffenried şi Galley această inocenţă li s-a părut înduioşătoare. Glumiră mult pe seama lui. S-a udat, trebuie să îl usuce, să îl ducă la castel.

El cum a reacţionat? Ca un bărbat galant. „Dar, domnişoară, nu am avut onoarea de a o cunoaşte pe doamna, mama domniei voastre. Ce ar spune dacă m-ar vedea venind?” Scuza nu ţine: mama lipseşte! Nu o mai poate face pe inocentul. „Nici electricitatea nu ar fi produs asupra mea un efect mai prompt decât aceste cuvinte.”

Povestind această aventură din tinereţe, Rousseau e primul care se amuză de propria-i stângăcie. Chiar intră în amănunte. Cele două fete îl provoacă, pun la bătaie toate armele tehnicilor feminine de agăţat. Cea mai îndrăzneaţă îl invită să urce în şa. Va fi obligat să se lipească de spatele ei. Inima îi bate nebuneşte. Ea îşi dă seama, îi spune, îl asigură că şi a ei a luat-o razna de… teama de a nu cădea.

Odată ajunşi la castel, doar limbile se dezleagă. Trece şi după-amiaza, dar el tot nu cutează nimic. Totuşi, stângăcia de care dă dovadă când se află singur cu una dintre cele două tinere îi trădează tulburarea. Când se pune problema cinei, deplânge faptul că nu au vin: „Contam oarecum pe acest ajutor pentru a-mi face curaj.” Da, categoric, în joc e sfiala. Băiatul turbează de mânie. După încheierea cinei, se duc în livadă să culeagă cireşe. Cocoţat în copac, Jean-Jacques aruncă buchete de fructe în şorţurile întinse de fete. Ba chiar îndrăzneşte să ia la ţintă decolteul domnişoarei Galley, spunându-şi în sinea lui: „De ce nu sunt buzele mele cireşe? Cum le-aş mai arunca acum din tot sufletul!” Ea e preferata lui. Când sunt singuri, abia dacă mai respiră. Ea îşi ţine ochii plecaţi, iar el îşi permite o singură îndrăzneală: îi sărută mâna. Ce fericire! Ea nu şi-o retrage cu un aer supărat… Apoi, el pleacă. Nu se vor revedea niciodată.

Aventură ratată, de care ar fi râs în hohote toţi. Cel mai straniu e că tânărul nostru refuză să recunoască eşecul. El crede sincer în modestia lui.  În acea zi, Rousseau descoperă o voluptate mai mare decât dacă ar fi dus seducţia până la consecinţele ei ultime. „Poate că eu, sfârşindu-mi iubirea cu sărutarea mâinii, m-am bucurat de o mai intensă plăcere decât aceia care îşi încep acţiunea, în cel mai rău caz, cu acest gest.”