Noaptea cuţitelor lungi sau cum au fost distruse trupele de şoc ale naziştilor

7.165 vizualizari

Rohm, puternicul tovarăş de luptă a lui Hitler

30 iunie 1934, ora două dimineaţa. Ernst Rohm, şeful formaţiunilor de asalt ale Germaniei naziste, dormea profund în camera lui de hotel de lux din Wiessee, o staţiune balneară liniştită şi cochetă. Rohm nu era un oarecare. Datorită lui, datorită „cămăşilor brune” pe care le-a recrutat el însuşi, le-a echipat, format şi organizat, vechiul lui prieten, Adolf Hitler a putut să ajungă la putere. Formaţiunile de asalt (SA Sturmabteilung) ale lui Rohm au terorizat oraşele germane atunci când Fuhrerul nu era încă decât un anarhist practic necunoscut şi, în orice caz, pe care nimeni nu-l lua în serios. Formaţiunile de asalt jefuiseră magazinele aparţinând evreilor şi perturbaseră reuniunile şi adunările tuturor celorlalte partide germane. Pe scurt, Rohm a crezut de la bun început în Hitler şi nu şi-a drămuit osteneala.

Ernst Rohm
Ernst Rohm

După ani grei de lupte solitare, iată că, datorită formaţiunilor de asalt, Hitler a devenit un şef politic de care trebuia să se ţină seama de acum înainte. În aşa măsură, încât bătrânul mareşal Hindenburg a fost nevoit să-i ofere postul de cancelar al Reichului la 30 ianuarie 1933. În acel moment, SA avea trei sute de mii de oameni. La sfârşitul anului 1933, aceste formaţiuni vor avea două milioane trei sute de mii de oameni. Rohm va culege în sfârşit fructele luptelor şi eforturilor făcute. Era cel mai vechi şi cel mai eficace tovarăş al lui Hitler. Pe deasupra, adorat de oamenii lui, era foarte puternic. Aşadar, putea să doarmă liniştit.

Şi Rohm este arestat tocmai de Hitler…

Totuşi, în noaptea aceea, uşa camerei lui s-a deschis brusc şi un bărbat furios, proferând injurii, s-a dat jos din pat şi a strigat:

– Să fie arestat!

Rohm a rămas înmărmurit. Nu înţelegea ce i se întâmpla. Şi avea dreptate: omul dezlănţuit, care venise să-i tulbure astfel somnul, trebuia să fie primit de el chiar în ziua aceea, cu mare pompă, cu ocazia reuniunii de la Wiessee a tuturor marilor şefi SA. În plus, pe acest om îl cunoştea de multă vreme şi se întreba dacă nu cumva era victima unui coşmar formidabil. Şi totuşi, nu, Rohm nu visa. Omul care venise să-l aresteze în plină noapte nu era altul decât cel căruia el îi asigurase victoria, căruia îi deschisese drumul, dar care mai avea multe de făcut. Şi cum le va face fără prietenul său Rohm şi cele două milioane cinci sute de mii de oameni de-ai lui din formaţiunile de asalt? Totuşi, cel care spumega în faţa bătrânului şef SA şi îl privea plecând fără să clipească între doi soldaţi SS nu este altul decât Adolf Hitler în persoană. Ce se întâmplase?

Hitler si Rohm, cand inca mai erau tovarasi
Hitler si Rohm, cand inca mai erau tovarasi

Hitler nu-şi dorea altceva decât puterea absolută

Se întâmplase că un vechi combatant curajos în luptă, dar lipsit de subtilitate, mai mult pişicher decât inteligent, precum Rohm, nu înţelesese nimic din personalitatea şefului său, Adolf Hitler, şi încă şi mai puţin obiectivele lui politice. Ceea ce-l interesa pe Hitler nu era o revoluţie naţională şi socială oarecare, ci puterea ca atare, puterea ca mijloc de executare a unui plan sumar, dar precis: să poarte un război pentru Germania Mare, să nimicească din temelii comunismul, să-i extermine pe evreii vinovaţi, după părerea lui, de toate relele.

Şi-a dorit vreodată Hitler revoluţia socială?

Devenit cancelar, Hitler voia puterea absolută. Or, bătrânul preşedinte Hindenburg era pe moarte şi toţi ştiau că se gândea să readucă la putere familia Hohenzollern. Prin urmare, Hitler se grăbea să pactizeze cu armata germană, dominată de o tradiţie care excludea vulgaritatea formaţiunilor de asalt, şi, de asemenea, cu trusturile care deţineau cheile economiei şi banii, precum cel al lui Fritz Thyssen, de exemplu. Or, Rohm credea că Hitler urmărea revoluţia socială. Nu înscrisese Hitler în programul lui din 1920 următoarele obiective: abolirea tuturor veniturilor care nu sunt produsul muncii şi al eforturilor, zdrobirea sclaviei împrumutului cămătăresc, naţionalizarea trusturilor?

Trupele de şoc ale naziştilor, dornice să distrugă capitalismul german

Trupele de şoc ale partidului nazist erau constituite în majoritate din şomeri prăpădiţi, mici negustori ruinaţi, care se credeau ajunşi în această situaţie din cauza marilor magazine ale evreilor şi aveau convingerea că totul se va schimba odată cu venirea lui Hitler la putere. Dar Hitler, devenit cancelar, a avut de ales între ofiţerii Wermachtului, plus puterile financiare şi acea masă de miliţii brutale, care-şi permiteau aproape totul, dornice să destrame capitalismul apatrid, şi ale căror excese, pe lângă faptul vă făceau Germaniei hitleriste o tristă imagine în exterior, îi înspăimântau pe ofiţeri şi pe industriaşi.

Hitler vroia să pară om politic serios…aşa că vroia să se debaraseze de trupele paramilitare naziste

Hitler, care nu dispunea încă de toată puterea, deşi era foarte aproape să pună mâna pe ea, se temea să nu fie demascat şi considerat şeful unei bande de zurbagii şi derbedei. Dorea să fie privit ca un om politic serios. După câteva ezitări, datorate recunoaşterii serviciilor aduse de Rohm şi de SA, Hitler a ales armata, industriaşii, bancherii.

În plus, doi oameni a căror stea începuse să urce pe firmamentul nazist îl împingeau din umbră să-l elimine pe Rohm, care devenise după părerea lor prea puternic. De altfel, aceşti doi oameni aveau să „îmbogăţească” istoria cu isprăvile lor sinistre. Se numeau Himmler şi Goring. Dar să-l elimini pe Rohm nu era chiar atât de uşor. Trupele SS erau mai reduse numeric şi mai puţin organizate. Trebuia să se acţioneze prin surprindere, cu violenţă şi fără milă.

În iunie 1934, Hitler şi apropiaţii săi decid suprimarea lui Rohm

În ziua de 29 iunie 1934, Hitler ţinea sfat cu cei care mai târziu vor fi consideraţi criminali de război. Erau prezenţi: Himmler, Goring, Goebbels, în fond numai lume bună. Hitler ezita încă să-şi doboare sau mai curând să-şi asasineze vechiul tovarăş de luptă. Până la urmă, a cedat şi, începând din acel moment, implacabila maşină, bine rodată de viitorul şef suprem al Gestapoului, Himmler, dar inventată de creierul diabolic al lui Goring, s-a pus în mişcare. Şefii nazişti au hotărât să profite de ocazie şi să-i lichideze pe toţi cei care îi incomodau, fie că erau sau nu prieteni cu Rohm.

Rohm a fost făcut prizonier, iar apropiaţii săi, asasinaţi

Goring şi Himmler au plecat la Berlin să asiste la asasinate. Hitler şi Goebbels au luat imediat avionul spre Weissee, unde ştiau că îl vor găsi pe Rohm, deoarece chiar a doua zi trebuia să-l primească pe Hitler în acest oraş. La ora cinci dimineaţa, Hitler, Goebbels şi un mic detaşament SS înarmat până în dinţi au pătruns în reşedinţa lui Rohm, i-au omorât pe loc apropiaţii şi au pus mâna pe el. Prizonierul şi cadavrele au fost duse cu o maşină la Munchen. Pe drum, s-au întâlnit cu principalii şefi SA pe care Rohm îi invitase la Weissee. Aceştia au fost executaţi sau, după caz, făcuţi prizonieri. În acest timp, soldaţii SS şi membrii Gestapoului au făcut numeroase arestări. I s-a prezentat lui Hitler o listă cu o sută zece oameni care urmau să fie împuşcaţi. Fuhrerul a cruţat doar nouăsprezece.

Lui Rohm i s-a oferit posibilitatea să se sinucidă, dar a refuzat

Apoi, Hitler a făcut un gest care, pentru el, constituia o ultimă dovadă de stimă şi prietenie faţă de tovarăşul lui de cincisprezece ani de luptă: a dat ordin să i se pună la dispoziţie în celulă un revolver. Era mai demn pentru Rohm, dar poate şi mai comod pentru şefii nazişti să închidă afacerea cu o sinucidere şi nu cu o execuţie. Dar Rohm a refuzat, spunând:
– Dacă trebuie să fiu ucis, s-o facă Adolf însuşi.

Atunci, doi ofiţeri SS au intrat în celulă şi au tras de aproape asupra lui. Astfel a sfârşit Ernst Rohm care, împreună cu Hitler, pregătise venirea la putere a celui de-al III-lea Reich.

Au avut loc un şir de execuţii ale prietenilor lui Rohm

În acest timp, la Berlin, Himmler şi Goring nu stătuseră cu mâinile în sân. Cinci sute de şefi SA au fost adunaţi, aliniaţi la zid într-o şcoală de cădeţi şi împuşcaţi de plutoanele SS şi cele ale poliţiei speciale. Dar n-au fost singurii. Generalul Von Schleiter, care nutrea ambiţia de a deveni vicecancelar, a fost ucis la el acasă, ca şi soţia sa, care a încercat să se opună. Generalul Von Bredow a cunoscut o soartă identică. Peste o mie de personalităţi au fost ucise din pură răzbunare, pentru că, în trecut, se opuseseră lui Hitler. Alţii au fost asasinaţi pentru că ştiau prea multe. De exemplu, trei oameni din SS care incendiaseră împreună cu Rohm Reichstagul. Majoritatea execuţiilor s-a terminat duminică 1 iulie la prânz, când Hitler, care plecase la Munchen cu avionul, dădea la Berlin o petrecere la Cancelarie.

Armata germană, încântată de eliminarea rivalilor

Rezultatele politice ale acestui masacru şi ale acestor reglări de conturi nu au întârziat să apară. Bătrânul mareşal Hindenburg, care se temea de dominaţia crescândă a formaţiunilor de asalt asupra armatei germane, i-a mulţumit lui Hitler pentru „acţiunea hotărâtă şi curajoasa lui intervenţie personală care au permis înăbuşirea trădării în faşă şi salvarea poporului german de la o mare primejdie”. Şi l-a felicitat şi pe Goring pentru că „acţionase cu hotărâre şi energie”. Marţi, şeful Statului-Major al armatei germane, generalul Von Blomberg, a exprimat mulţumiri lui Hitler, calificând masacrul drept o măsură necesară „apărării statului”. Armata era într-adevăr încântată de eliminarea rivalilor ei.

Cum au închis toţi ochii la crimele lui Hitler

Dar ce să zici de degradarea stupefiantă a organelor centrale ale unei mari ţări industriale, de acea putreziciune diabolică ce întuneca minţile cele mai strălucite şi ale celor mai înalţi responsabili, care nu-şi dădeau seama de natura reală a nazismului şi nu se gândeau nici măcar o secundă că ar fi putut prea bine să fie şi ei la rândul lor victimele acestei barbarii. În ziua aceea, corpul ofiţerilor de stat-major au felicitat în mod deschis guvernul pentru că pregătise un masacru fără precedent în istoria Germaniei, în cursul căruia doi dintre principalii lui ofiţeri, generalul Von Schleiter şi Von Bredow, calificaţi drept trădători, fuseseră asasinaţi cu sânge rece. Şi această armată, pe cât de laşă, pe atât de inconştientă, l-a susţinut în continuare pe Hitler când acesta declara, în discursul său de la 13 iulie din Reichstag: „Dacă ni se reproşează că nu am făcut apel la tribunalele obişnuite, nu pot să răspund decât că în clipa aceea eram răspunzător de destinul poporului german şi am devenit prin aceasta judecătorul suprem al poporului german.” Şi a adăugat: „Fiecare trebuie să ştie de acum înainte că, dacă ridică mâna să lovească statul, atunci îl aşteaptă o moarte sigură.”

Fără îndoială că în ziua aceea Germania şi restul lumii aveau urechile astupate.