Moartea neagră: ciuma care a ucis 27 de milioane de oameni
Numele Moartea Neagră a apărut pentru a caracteriza forma pulmonară deosebit de virulentă a ciumei bubonice care a izbucnit în Europa în secolul al XlV-lea. Aceasta producea hemoragii de culoare închisă la nivel subcutanat şi în jurul ochilor. Infecţia provoca cangrena plămânilor şi se răspândea de la o persoană la alta la fel de uşor ca o gripă sau o răceală. Doar că aproape în toate cazurile era fatală. Datorită hemoragiei interne masive, oamenii mureau înnegriţi, astfel apărând numele bolii.
În vreme ce ciuma lui Iustinian a durat cu întreruperi vreme de cincizeci de ani şi a ucis o sută de milioane de oameni, Moartea Neagră a dispărut după cincisprezece ani, luând douăzeci şi şapte de milioane de vieţi, între 1346 şi 1361. Raportul duratei faţă de numărul de victime este aproape acelaşi – două milioane de victime anual – ciuma lui Iustinian ucigând cu puţin mai mult.
Motivul pentru care Moartea Neagră este numită adesea „cea mai gravă epidemie cunoscută vreodată” se explică prin faptul că se ştiu mai multe despre aceasta din numeroasele relatări păstrate ale unor martori oculari. Dacă un organism ucigător ar avea intenţie, ar alege să se lanseze în lume într-un centru comercial aglomerat, iar Moartea Neagră exact asta a făcut.
Cum a izbucnit epidemia?
Ea a izbucnit spre sfîrşitul anului 1346 sub forma unei epidemii în Caffa (în prezent Theodosia), un port comercial fortificat de pe malul crimeic al Mării Negre. Încă de la început, boala s-a manifestat cu o furie şi o gravitate de necrezut. Ea a lovit Anglia în vara anului 1347 asemenea unui val, distrugând Londra. Până în primăvara anului următor ea ajunsese în Suedia, Franţa, Spania, Italia, Rusia, Irlanda, Olanda şi Scandinavia, decimând populaţiile oraşelor majore ale acestor ţări. „Mi-am îngropat cu propriile mâini cinci dintre copii într-un singur mormânt”, scria autorul italian Agnioli di Tura. „Fără clopote. Fără lacrimi. Acesta este sfârşitul lumii.”
Astfel era văzută epidemia. Gropile erau săpate în grabă şi cu aceeaşi grabă umplute cu cadavre. După cum descria plastic un observator al vremii: „Testatorul, moştenitorii şi executorii săi erau căraţi cu aceeaşi căruţă şi aruncaţi împreună în aceeaşi groapă”.
Doctorii fugeau de bolnavi, iar preoţii îşi abandonau muribunzii…
Atât oamenii de rând, cât şi doctorii au înţeles în scurtă vreme că o tuse sau un strănut puteau răspândi ciuma, iar oamenii au reacţionat cu o panică de înţeles şi cu o cruzime poate scuzabilă. Părinţii sănătoşi îşi abandonau copilul ce începea să tuşească. Doctorii, care mureau la fel de repede ca pacienţii lor, refuzau să-i trateze pe cei îmbolnăviţi. Clerul se ruga la căpătâiul muribunzilor pentru mila divină, dar când şi membrii săi au început să moară pe capete, fiecare om a devenit propriul său duhovnic. Şi asta cu aprobarea Bisericii. Episcopul englez al diocezei Bath a scris Romei: „Nu se poate găsi niciun preot dispus, fie din zel şi devoţiune, fie contra unui stipendiu, să accepte îngrijirea pastorală a bolnavilor… Mulţi oameni mor fără Sfânta împărtăşanie.” Roma a anunţat o relaxare de urgenţă a legilor canonice, permiţându-le muribunzilor să i se spovedească cu voce tare lui Dumnezeu sau oricărei persoane dispuse să-i asculte, „chiar şi unei femei” – o concesie majoră având în vedere atitudinea Bisericii faţă de femei, fapt ce-i sublinia în mod evident disperarea.
Ciuma a lovit cel mai dur Anglia. Dintr-o populaţie de patru milioane de oameni, o treime au murit. Membrii clerului au suferit pierderi chiar mai însemnate, deoarece aceştia continuau să îngrijească bolnavii multă vreme după ce doctorii îi abandonau. În rândul preoţilor parohi mortalitatea era de patruzeci şi cinci de procente. Iar când Moartea Neagră a ajuns dincolo de zidurile mănăstirilor izolate, 51% dintre credincioşi au decedat.
Ideea mortală a papei
Papa Clement al Vl-lea, ce renunţase să se mai roage pentru o intervenţie divină, a conceput un plan ce nu a făcut decât să amplifice molima. Dacă rugăciunile persoanelor individuale nu reuşiseră să oprească ciuma, gândea el, poate o manifestare în masă ar avea şanse mai mari. El a emis un edict prin care declara anul 1348 un An Sfânt, încurajând toţi credincioşii din Europa şi din Asia să facă un pelerinaj până în Roma.
Era o invitaţie la genocid. Pentru a mitui mirenii bolnavi şi înfricoşaţi, el oferea iertarea în avans a păcatelor tuturor ce ar fi murit în drum spre Roma. El promitea că sufletele acestora nu vor aştepta în purgatoriu, ci vor avea cale deschisă către rai. Până de Paşte, în acel an, peste 1 250 000 de pelerini, cei mai mulţi bolnavi şi suferinzi, umpluseră cetatea eternă. Numai 10% dintre ei au supravieţuit pentru a se întoarce acasă. Restul, putem spera că au ajuns în rai.
Ciuma: pedeapsă divină
Devoţiunea în masă, şi chiar moartea în masă, nu i-a fost pe plac Domnului; clerul a continuat să pună ciuma în seama unui Dumnezeu milos ce încerca să îndrume o lume rebelă. După cum scria italianul Giovanni Boccaccio în Decameronul: „În anul Domnului 1348, s-a petrecut… o ciumă groaznică, trimisă de Dumnezeu ca pedeapsă dreaptă pentru păcatele noastre”. Un alt scriitor italian, întrebat cum îşi explică această molimă, a răspuns: „Este cu siguranţă necesar ca Domnul să ne amintească uneori de existenţa Lui.” Insă când acest memento a continuat lună după lună şi an după an, Dumnezeu a fost dezvinovăţit, găsindu-se un alt ţap ispăşitor.
Persecutarea evreilor
Evreii (ce mureau în acelaşi ritm ca şi creştinii) au fost acuzaţi de otrăvirea fântânilor. Brusc, agentul nociv al ciumei a fost considerat a fi otrava. Sinagogile şi ghetourile evreilor au fost arse, iar ei au fost aduşi în faţa instanţei în toată Europa. Sub ameninţarea torturii, mulţi evrei şi-au „mărturisit” vina, iar oficialităţile din mai multe oraşe au descoperit „dovada” otrăvirii fântânilor. Până la săparea altor fântâni, oamenii au început să bea numai apă de ploaie.
Persecuţiile au fost şi mai dure în Germania. Porţile cetăţilor erau păzite, iar orice evreu descoperit transportând un vas sau o sticlă cu o substanţă suspectă era judecat şi invariabil condamnat. Într-un oraş, „vinovaţii” erau „închişi într-o clădire de lemn construită special în acest scop şi arşi odată cu aceasta”.
Spre lauda sa, papa Clement al Vl-lea, căutând el însuşi un ţap ispăşitor pentru ciumă, a emis două bule papale prin care îi declara nevinovaţi pe evrei. El le cerea tuturor creştinilor, deşi fără succes, să renunţe la persecutările nejustificate. Şi deşi împăratul Carol al IV-lea împărtăşea opinia papei, el nu a îndrăznit să oprească nedreptăţile, deoarece „El s-a văzut obligat să cedeze în faţa egoismului nobililor, ce nu doreau să renunţe la o ocazie atât de favorabilă de a scăpa de creditorii lor evrei”, în timp, ciuma s-a stins de la sine. Ea luase vieţile unor scriitori şi artişti precum Ghirlandaio, Tiziano şi Chaucer. Poetul şi eruditul Petrarca, ce şi-a pierdut fiica, Laura, datorită ciumei, scria că generaţiile viitoare vor fi „incapabile să-şi imagineze casele goale, oraşele abandonate, zonele rurale părăsite, câmpurile pline de morţi, tăcerea şi singurătatea groaznică ce se lăsa deasupra întregii lumi”. Anii de manifestare a ciumei au fost consideraţi sfârşitul lumii.
Ultimele epidemii
Atunci când ciuma bubonică a reapărut în anii 1665-1666, fiind numită marea ciumă londoneză, ea a avut o gravitate mai redusă – o apreciere adevărată, dar total inadecvată. Căci în momentul de maximă virulenţă, în vara anului 1665, la Londra mureau săptămânal două mii de oameni. Din fericire, în câteva luni, molima se stinsese, însă nu complet. Ea a continuat la un nivel endemic pe coastele sudice şi estice ale Mediteranei, şi în Asia, Africa şi America de Sud. În Statele Unite, ea a lovit chiar şi în anul 1907, la San Francisco existînd 160 de cazuri şi 77 de decese.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Numele Moartea Neagră a apărut pentru a caracteriza forma pulmonară deosebit de virulentă a ciumei bubonice care a izbucnit în Europa în secolul al XlV-lea. Aceasta producea hemoragii de culoare închisă la nivel subcutanat şi în jurul ochilor. Infecţia provoca cangrena plămânilor şi se răspândea de la o persoană la alta la fel de uşor ca o gripă sau o răceală. Doar că aproape în toate cazurile era fatală. Datorită hemoragiei interne masive, oamenii mureau înnegriţi, astfel apărând numele bolii.
Atât oamenii de rând, cât şi doctorii au înţeles în scurtă vreme că o tuse sau un strănut puteau răspândi ciuma, iar oamenii au reacţionat cu o panică de înţeles şi cu o cruzime poate scuzabilă. Părinţii sănătoşi îşi abandonau copilul ce începea să tuşească. Doctorii, care mureau la fel de repede ca pacienţii lor, refuzau să-i trateze pe cei îmbolnăviţi. Clerul se ruga la căpătâiul muribunzilor pentru mila divină, dar când şi membrii săi au început să moară pe capete, fiecare om a devenit propriul său duhovnic. Şi asta cu aprobarea Bisericii. Episcopul englez al diocezei Bath a scris Romei: „Nu se poate găsi niciun preot dispus, fie din zel şi devoţiune, fie contra unui stipendiu, să accepte îngrijirea pastorală a bolnavilor… Mulţi oameni mor fără Sfânta împărtăşanie.” Roma a anunţat o relaxare de urgenţă a legilor canonice, permiţându-le muribunzilor să i se spovedească cu voce tare lui Dumnezeu sau oricărei persoane dispuse să-i asculte, „chiar şi unei femei” – o concesie majoră având în vedere atitudinea Bisericii faţă de femei, fapt ce-i sublinia în mod evident disperarea.
Evreii (ce mureau în acelaşi ritm ca şi creştinii) au fost acuzaţi de otrăvirea fântânilor. Brusc, agentul nociv al ciumei a fost considerat a fi otrava. Sinagogile şi ghetourile evreilor au fost arse, iar ei au fost aduşi în faţa instanţei în toată Europa. Sub ameninţarea torturii, mulţi evrei şi-au „mărturisit” vina, iar oficialităţile din mai multe oraşe au descoperit „dovada” otrăvirii fântânilor. Până la săparea altor fântâni, oamenii au început să bea numai apă de ploaie.
