Câinele negru, manifestarea diavolului la vechii vrăjitori

6.314 vizualizari

caine-negruCâinele va rămâne în conştiinţa europeană ca animal favorit al vrăjitoarelor. Este aici expresia credinţelor vechi în zeiţa Hecate, patroana vrăjitoriei, imaginată ca o femeie cu chip de câine sau urmată de un alai de dulăi, duhuri rele şi strigoi. Şi zeiţa traco-getică Bendis era simbolizată,uneori, sub formă de câine negru. De aici obiceiul păstrat până în evul mediu ca oricare vrăjitor sau vraci să aibă un câine negru.

În acelaşi timp s-a păstrat tradiţia de a se mânca, la ospeţe deosebite, căţei de lapte, dar şi de a se da bolnavilor, ca remediu suveran într-o sumedenie de boli, carnea acestor animale tinere. Chinofagia se va menţine în Europa până spre sfârşitul secolului al V-lea, sub influenţa gusturilor romanilor, care preţuiau carnea proaspătă de căţel. Ea descreşte în intensitate în evul mediu, fiind părăsită cu totul în secolele XI-XII, datorită noilor superstiţii create de demonologia creştină.

Nu orice câine era hulit, ci doar acela de culoare neagră. Şi în general de talie mare, rămas în credinţa oamenilor ca animal purtător de nenoroc, superstiţie izvorâtă din cultul zeiţei Hecate. Alţi câini şi în special cei de vânătoare şi ciobăneşti se bucurau însă de apreciere, fiind prezenţi chiar în heraldică, simbolizând vigilenţa şi afecţiunea.

Începând cu secolul al XIII-lea, soarta câinelui devine îngrozitoare, mai cu seama în Europa, ca efect al superstiţiilor demonice. Câinele, îndeosebi cel cu blana neagră, sfârşeşte prin a fi identificat cu Satan. Prinţul răului, descris în mulţimea de fabule şi povestioare care înfiorau prin cruzimea lor, prinde acum contur şi începe să cutreiere imaginaţia bolnavă a oamenilor. El apare pretutindeni în ipostază fie de ţap sau de berbec cu aripi, fie sub forma unui dulău negru, gata să sfâşie pe oricare îi iese în cale.

Preoţii, călugării, atât din vestul cât şi din estul continentului, se întrec în a inventa întâmplări îngrozitoare despre Satan travestit în câine negru, pe care nu se vor sfii să le răspândească chiar de la amvon. Bineînţeles, orice câine cu blană neagră era ucis de la fătare, aceasta fiind şi explicaţia pentru care astăzi sunt destul de rare rasele europene canine cu blană integral neagră. Iar dacă se întîmpla ca o persoană, bănuită de vrăjitorie, sa aibă pe lângă casă un câine negru, aceasta constituia o circumstanţă agravantă, o dovadă a legăturilor cu Satan prin intermediul animalului.

Drept urmare, atât omul, cât şi câinele lui erau condamnaţi la moarte prin ardere. Până unde mergea stupiditatea unor asemenea acte o ilustrează faptul că, potrivit canoanelor inchizitoriale, câinii condamnaţi la moarte erau îmbrăcaţi în haine — pantalon sau fustă — după sex, conduşi la locul execuţiei cu tot ceremonialul stabilit pentru criminali. Ultima mascaradă de acest fel, desfăşurată în numele credinţei creştine, a avut loc în Venezuela, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.