Mănăstirea „Cetăţuia Negru Vodă” – legende „întunecate” de la geto-daci la misteriosul domnitor Negru Vodă

Mănăstirea „Cetăţuia Negru Vodă” se afla la 881 metri altitudine, pe un pinten situat între Valea lui Coman şi Valea Chiliilor, între satele Cetăţeni şi Badeni, la 25 km depărtare de Câmpulung, judeţul Argeş. Istoria modernă a acestui lăcaş cunoaşte obişnuitele perioade de înflorire sau restrişte, după cum au fost şi vremurile.

Mănăstirea „Cetăţuia Negru Vodă” este locul în care densitatea legendelor rămâne absolut incredibilă. Se pare că aici a existat un important centru spiritual geto-dacic, pe care nenumăratele săpături arheologice îl datează încă din secolul V î.Hr., adică pe la începutul celei de-a două epoci a fierului. Tradiţia locală spune că Zamolxe însuşi vizita periodic aceste meleaguri, unde îşi găsiseră sălaş, în peşterile nenumărate din stânca muntelui, monahii daci. Această tradiţie monastică a fost continuată de sihastrii creştini, care şi-au făcut simţită prezenţa aici după aproape o mie de ani de la dispariţia discipolilor lui Zamolxe.

Pe aici, prin secolul al XIII-lea, a descălecat voievodul Munteniei, Negru Vodă, cel ce a coborât în Argeş, din Făgăraş, alungând hoarde de tătari ce se rătăciseră prin zonă. Cu acel prilej, voievodul ar fi ctitorit o mare biserică la Câmpulung şi şi-ar fi ales, la ultima „strâmtoare” a Dâmboviţei, un avanpost de pază. Puţin mai târziu, tot acolo, credinciosul voievod român ar fi amenajat, după cât se pare, pe ruinele vechii cetăţi dace, un schit devenit mănăstire, împreună cu o Curte Domnească, în cazul nevoilor de refugiu din fata hoardelor năvălitoare.

În legătură cu aceste locuri s-au păstrat nenumărate istorii, puse de tradiţie pe seama legendarului voievod şi a soţiei sale, Marghita. Iniţial, au existat două peşteri, despărţite printr-un perete de stâncă. În prima încăpere, de la intrare, Marghita şi-a scobit singură, cu dalta, vreme de câţiva ani (în semn de mare penitenţă), aşa-numitul „altar catolic”, pentru că primise alt botez decât cel ortodox, al bărbatului. Dar credinţa celor doi era atât de mare, încât legenda spune că urmele de paşi rămase în vârful stâncii (chiar lângă troiţa ce domina abisul înconjurător) aparţin voievodului şi soţiei sale, care se rugau în acel loc cu atâta umilinţă şi iubire de Dumnezeu, încât evlavia lor a topit piatra! Din nefericire, deznădăjduita domniţă s-a sinucis, aruncându-se în prăpastie, chiar de pe aceeaşi „stâncă a evlaviei” (cum o mai numesc unii monahi), crezând că bărbatul ei a pierdut o bătălie, şi neputând să accepte robia la barbarii păgâni. Legenda spune că întreaga vale s-a întristat la acea moarte, aşezând o toamnă mult prea timpurie peste blană deasă a pădurilor!