Magnetismul – o forţă întunecată? Câteva lucruri din istoria fascinantă a magnetului


Fără îndoială, constatarea că fierul se „lipeşte” de bolovanul adus din Asia Mică trebuie să fi lăsat lumea încremenită de uimire. Ciudatul mineral cu forţe stranii, provenit din provincia Magnezia, a primit numele de „magnetită”. Aceasta se întâmpla pe vremea lui Tales din Milet, adică acum 2.600 de ani.

 

Găsindu-i, tot pe atunci se pare, şi o întrebuinţare extrem de folositoare – busola -, oamenii s-au obişnuit repede şi cu această „minune” rămasă nedezlegată, ca atâtea altele din epocă. Spiritele neobosite, mereu în căutarea adevărului despre lume şi viaţă, au continuat însă să se întrebe: „De ce?”

Răspunsurile pe care şi le-au dat au fost dintre cele mai curioase. Atracţia exercitată de insolitul metal se producea, după Diogene din Appolonia î.Hr.), datorită combinării „umidităţii” fierului cu „uscăciunea” magnetitei. Epicur (341 – 270 î.Hr.), adept al atomismului antic, considera că magnetita emite o serie de particule foarte fine care, pătrunzând în fier, provoacă atracţia.

Timp de mai bine de zece secole oamenii s-au mulţumit cu constatarea că acul magnetic al dispozitivului născocit în China se orientează mereu spre acelaşi punct, indiferent cum l-ai mişca. Renaşterea, cu marele său impuls adus cunoaşterii, deschide câmp nou şi cercetărilor asupra magnetismului. În 1269 Petrus Peregrinus stabileşte polii magnetici, prin analogie cu cei ai pământului. Pe la 1600, italianul Gianbattista della Porta efectuează şi el o serie de experienţe în materie. Ambiţia sa este de a spulbera credinţa marinarilor că acului busolei i-ar dăuna usturoiul şi ceapa – de care, în consecinţă, aceştia nu se ating în călătoriile lor pe mare.

Primul pas real în înţelegerea acestui fascinant domeniu al structurii materiei avea să-l facă englezul William Gilbert, contemporan al reginei Elisabeta I al Angliei, supranumit şi „părintele magnetismului”. Gilbert stabileşte, în urma unor experimentări, câteva principii ale magnetismului ce vor rămâne, până în secolul al XIX-lea, neclintite. Înlătură, printre altele, acea credinţă, înrădăcinată de sute de ani, în virtutea căreia oamenii legau busola de un punct al cerului, explicând acţiunea asupra acului ca efect al magnetismului pământului. Gilbert va săvârşi însă şi o greşeală, şi aceasta se va menţine câteva sute de ani: distincţia netă între magnetism şi electricitate, considerate ca proprietăţi independente ale materiei. Numai marile descoperiri ale veacului al XIX-lea vor îndrepta eroarea.

În 1792, italianul Luigi Galvani descoperise curentul electric. În 1800, Alessandro Volta creează pila electrică, realizând astfel saltul de la static la dinamic în studiul fenomenelor electrice. În mod firesc a urmat şi constatarea că între electrodinamic şi magnetic există o strânsă legătură. Meritul revelării acestui fapt îi revine fizicianului danez Hans Christian Oersted. În 1820, după 13 ani de încercări nereuşite, Oersted demonstrează experimental că orice curent electric închis creează un câmp magnetic. Întreaga problemă a originii magnetismului apare într-o lumină nouă.

Celebrul Andre Marie Ampere emite o ipoteză extrem de îndrăzneaţă: magnetismul nu este altceva decât o formă de manifestare a curenţilor galvanici. Feromagnetismul, după acelaşi savant, s-ar datora unor curenţi electrici interni existenţi în materialul magnetic, care circulă în planuri perpendiculare axei polare a magnetului. Savantul francez atribuia acestor curenţi interni dimensiuni moleculare. Celebra ipoteză a lui Ampere asupra curenţilor moleculari avea să-şi găsească confirmarea abia peste 100 de ani, când se vor fi adunat suficiente cunoştinţe asupra structurii materiei.

Un important pas înainte îl face Michael Faraday, care, la 29 august 1831, descoperă inducţia” electromagnetică, cu uriaşe consecinţe ştiinţifice şi practice. În 1850, la încheierea sistematicelor sale cercetări, Faraday, cu o extraordinară intuiţie, nota: „Nu cu mulţi ani în urmă magnetismul era pentru noi o forţă întunecată, care acţiona numai asupra unui mic număr de corpuri. În prezent, ştim însă că acţionează asupra tuturor corpurilor şi că se află în cea mai strânsă legătură cu electricitatea, cu căldura, cu acţiunea chimică, cu lumina, cu cristalizarea şi, prin aceasta, cu forţele de coeziune”. Modelul imaginat de Faraday pentru câmpul electric şi cel magnetic va servi fizicianului englez J.C. Maxwell la elaborarea sistemului care descrie o entitate fizică: cîmpul electromagnetic. Dacă Maxwell nu a putut oferi ca exemplu decât lumina, la doar câţiva ani după moartea sa, Heinrich Hertz reuşeşte să producă alte tipuri de unde electromagnetice. Ne apropiem de inventarea radioului, iar magnetismul încetează să mai pară omenirii „o forţă întunecată”.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.

Lasă un comentariu

Ads Blocker Image Powered by Code Help Pro

Aveti un program de blocare a reclamelor

Va rugam sa ne sustineti, dezactivand programul de blocare a reclamelor. Va multumim!

Powered By
100% Free SEO Tools - Tool Kits PRO