Insula Şerpilor, pământ românesc furat de ruşi cu ajutorul Partidului Naţional Liberal

DISTRIBUITI
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Insula_Serpilor 2Departe de gurile Dunării, la peste 20 de mile marine de Sulina, se află în larg singura insulă importantă din Marea Neagră: Insula Şerpilor. Un platou stâncos, pleşuv, ros veşnic de vânturi şi valuri, deseori zguduit de furtuni. Natura lui, calcaroasă, dă ca fiind certă legătura geologică cu munţii Beştepe din nordul Dobrogei, ceea ce i-a făcut pe antici s-o numească Leuke, Leuce, Peuce, Strălucitoarea, Alba, adică Lăuta -, deci Spălata… Achite (Achil-le), în popor zis Apilă, cel cu apele, zeul apelor curgătoare, se spune că şi-ar avea aici sălaşul de veci; ceea ce a făcut ca Insula Leuce să fie cunoscută în întreaga antichitate.

Insula Şerpilor aparţine geo-morfologic Dobrogei, deoarece se află situată pe întinsa platformă continentală, care este, de fapt, o prelungire a uscatului continental sub apele mării până la adâncimi de 180-200 m. Se mai afirmă că ar fi un horst ce a rămas din lanţul muntos prăbuşit în mare, care era odinioară legat cu munţii din nordul Dobrogei.

Dar, peste toate astea şi mai ales, ea a aparţinut întotdeauna României din punct de vedere geopolitic. Asta, deoarece făcea parte chiar în urmă cu 2.500 de ani dintre posesiunile oraşului-cetate Histria. Apoi a trecut în posesia romanilor, a bizantinilor şi, după toţi aceştia, a turcilor. Întotdeauna însă, a fost legată numai şi numai de Dobrogea, considerându-se indubitabil că ar face parte integrantă din ea. Deoarece acela care stăpânea Dobrogea şi Delta, stăpânea şi Insula Şerpilor. Mai mult, între 12 aprilie 1879 şi 28 mai 1948 ea a aparţinut – cu acte în regulă, deci prin tratate ferme -, numai României.

Ţara noastră, s-o recunoaştem, nu prea s-a dat în vânt după singura sa insulă maritimă. Relieful era sordid, foarte puţin înveselit de rândunele de mare, cormorani şi pescăruşii albi ce se roteau scoţând strigătele lor specifice, întocmai ca de copil. Buruienile pitice, muşchii şi lichenii arşi de secetă nu se întreceau în a-i atrage pe turişti sau vizitatori. Şerpii de apă, negri, cu capul mic şi pântecele roşiatic, care măsurau 1,20 – 1,30 metri -dar erau total inofensivi -, atrăseseră denumirea specifică a insulei. Numele se stabilizase doar în ultimele veacuri, deoarece insula mai fusese ştiută în trecut ca: Selina, Cacearia, Insola Roşia, Nisi Rubra, Rubea, iar de prin secolul al V-lea, în fine, Fiodonixi (de la grecescul Phiodonisi = Insula Şerpilor). Ruşii, perverşi ca întotdeauna, mereu cu pretenţii de mare putere, i-au tradus numele în Zmeinoi Ostrov – susţineau ei – direct din turcescul Han Adassi. Asta ca să nu se poată spune că deodată cu furtul insulei, furaseră de la români şi denumirea.

Românii n-au avut grijă de insulă

Noi, românii, am reparat doar vechiul far construit de ruşi pe la 1837-1842 – deoarece insula le cam stânjenea ruşilor liniile maritime – şi am dotat farul cu… facle ce erau aprinse de un paznic care locuia acolo permanent cu familia -, iar la fiecare trei săptămâni se opera o vizită de o şalupă ce asigura controlul, supravegherea şi aprovizionarea farurilor maritime din toată zona Sulina. Să recunoaştem că Insula Şerpilor era considerată pur şi simplu o mare belea pentru căpitănia portului Sulina, care, prin anul 1930, a reuşit să instaleze o staţie automată ce lumina pe bază de acetilenă şi necesita aprovizionarea-revizia doar o singură dată pe lună. „Personalul” (paznicul cu nevastă-sa) fuseseră retraşi, iar spre insulă mai mergeau în excursie, doar turiştii şi vizitatorii care nu întârziau niciodată mai mult de câteva ore.

Este drept că pe atunci, ca şi în primii ani de după cel de al doilea război mondial, nu se punea, ca astăzi, problema unor zone maritime, ori de foraj marin. Cât despre baze navale militare, mini-submarine, radare sau alte chestii din astea, nici vorbă…

Insula SerpilorModalităţile prin care poate fi furată, legal, o insulă

În continuare se vor reda, în mare parte, relatările uneia dintre persoanele care au trăit momentele succesive ale furtului acestei insule de către veşnic trădătoarea Rusie. Este vorba de relatări făcute sub stare de jurământ de către comandorul în rezervă Constantin Necula, unul dintre martorii împrejurărilor prin care ne-a fost răpită
Insula Şerpilor.

Încă de la 2 aprilie 1944, glasul lui Molotov, comisar al poporului pentru afacerile străine din URSS, anunţa prin postul de radio Moscova întregii lumi, dar în mod special fiind vizată România, poziţia politică a Uniunii Sovietice faţă de ţara noastră, explicând şi motivele trecerii trupelor ruseşti pe teritoriile noastre. Această declaraţie istorică afirma în mod concret: „Guvernul sovietic declară că nu urmăreşte dobândirea vreunei părţi din teritoriul României şi nici să schimbe orânduirea socială din România. Înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul României este cauzată numai de necesităţi militare şi de continuarea luptei pentru înfrângerea rezistenţei inamice”. Să vedem însă cum au ştiut ruşii să se ţină de cuvântul dat.

Ruşii ocupă Insula Şerpilor fără niciun foc de armă tras

După 23 august 1944 – începând chiar cu 28 august -, operaţiunile de asigurare a funcţionării farului au fost preluate de marina sovietică, care a interzis ferm accesul navelor noastre la insulă. În seara de 28 august 1944, comunicatul Comandamentului Suprem Sovietic, transmis de Agenţia TASS cu privire la operaţiunile militare din acea zi, anunţa: „Vasele şi unităţile debarcate ale Flotei din Marea Neagră au forţat Dunărea printr-o operaţiune abilă şi au ocupat oraşul şi portul dunărean Tulcea, ca şi Sulina, importantă bază navală a invadatorilor fascişti germani în Marea Neagră”. Era data de 28 august 1944, dată la care Armata Română lichidase deja toate enclavele rezistenţei armatei germane din teritoriu. În realitate, România încetase starea de război cu URSS începând încă din seara zilei de 23 august; iar cele câteva unităţi uşoare ale flotei sovietice au fost primite şi pilotate în portul Sulina chiar de către navele româneşti. În drumul lor spre Sulina, forţele militare sovietice debarcaseră şi ocupaseră militar Insula Şerpilor cu un mic efectiv de marinari militari. Pe insulă nu se afla niciun om de-al nostru, conform obiceiului. Astfel, operaţiunea de „ocupare” cu forţe militare de către URSS a micuţei insule româneşti s-a realizat fără a se trage nici măcar un singur foc de armă şi se făcuse într-o perioadă în care starea de război dintre ţările noastre deja încetaseră.

Imediat după armistiţiu, Stalin stipulase că va respecta acordul sovieto-român din 28 iunie 1940, fără specificări exprese la Insula Şerpilor. Exista, însă, un plan secret. În februarie 1947, delegaţia guvernamentală a României a semnat Tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate. Atunci s-a consemnat prin semnăturile lui Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, Ştefan Voitec, Mihai Ralea, gen. Dumitru Dămăceanu şi ale altora, pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord -, graniţele dintre România şi URSS fiind cele stabilite la data de 28 iunie 1940! Problema Insulei Şepilor tot nu era specificată, preferându-se tăcere asupra ei.

Dr. Petru Groza oferă pe tavă Insula Şerpilor ruşilor

Dar, lovitură de teatru. La 4 februarie 1948, Molotov semnează alături de Petru Groza un protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între RPR şi URSS -, înţelegere rămasă din punct de vedere juridic drept caducă, deoarece nu respecta însuşi tratatul în baza căruia fusese încheiată: acela din februarie 1947. Actul cu pricina prevedea, pentru prima dată, o clauză peste care dr. Petru Groza, „doctorul” fără doctorat trecuse, cu zâmbetu-i stupid şi insipid de şopârlă: “Insula Şerpilor, aflată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul URSS”. Faţă de acest rapt, partea română a avut doar o atitudine de tăcere, de espectativă. Erau primele semnale ele unor vânzări prestabilite, mincinos aranjate -, erau primele rafale ale crivăţului comunist ce avea să urmeze…

Mărturisirile comandorului Necula

“În toamna anului 1954, subsemnatul am fost trimis la Sulina pentru a asista la operaţiunea de fixare a frontierei maritime romăno-sovietice de către o comisie sovietică. La plecare nu mi s-a dat nici un fel de explicaţii, în afară de recomandarea de a evita orice complicaţie. Ajuns la Sulina am identificat doi ofiţeri hidrografi sovietici care, de pe platforma portului, ne-au arătat o geamandură ancorată la circa un kilometru de nord de căpitănia portului, spunându-mi că frontiera urmează la nord braţul Musura (preluând toată Delta Chiliei, deci Delta Nouă), la sud geamandura şi apoi spre est (Insula Şerpilor rămânând la nord, conform situaţiei, rămânea la ruşi).

Nu am semnat niciun act, nu am făcut niciun comentariu. Am plecat la Constanţa şi am raportat superiorilor mei cele întâmplate, atrăgând atenţia asupra faptului că Insula Şerpilor a rămas în zona maritimă sovietică. Atât şefii mei militari, cât şi eşaloanele politice superioare au evitat orice discuţie şi orice reacţie faţă de acest mod de răpire samavolnică a insulei. Nu cunosc dacă, ulterior, s-a oficializat prin semnarea vreunui act pierderea acestui pământ românesc”.

Cacialmaua ruşilor

Predarea insulei către Uniunea Sovietică s-a făcut chiar pe insulă, la 28 mai 1948, printr-un anost Proces-Verbal care suna astfel:

“Noi, subsemnaţii Nikolai Pavlovici Sutov, prim secretar de ambasadă, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, în virtutea şi executarea protocolului Sovieto-Român semnat la Moscova la 4 februarie 1948, am încheiat prezentul Proces-Verbal, constatând că astăzi la ora 12 (ora locală), Insula Şerpilor sau Zmeinoi, situată în Marea Neagră, la 45 de grade, 15 minute, 18 secunde latitudine nord şi 30 de grade, 19 minute, 15 secunde longitudine est de Greenwich, a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română şi încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Prin semnarea prezentului Proces-Verbal s-au îndeplinit formele legale de predarea insulei. Făcut pe Insula Zmeinoi în 2 exemplare, fiecare în limbile rusă şi română. 28 mai 1948″.

Semnatarul din partea română (liberal, zice-se!) al acestui „proces-verbal”, întocmit ca la ţară, se vede că a semnat ca primarii -, fără a lua în considerare faptul că până şi cei de la primăriile de prin sate ştiu că într-un astfel de act se trece mai întâi cel care dă, acela ce are ceva de dat, iar abia apoi cel care ia, acela care capătă ceva -, însă, ca reprezentant al externelor ar fi trebuit să cunoască şi să utilizeze termenii corespunzători; în cazul de faţă Insula Şepilor nu „a fost înapoiată” deoarece nu poţi înapoia decât un lucru – sau ceva – care aparţine, de drept, celuilalt. Or, indubitabil, în acest caz nu suntem în faţa unei înapoieri -, ci, desigur, este vorba de o cedare (cu un subînţeles clar: făcută sub ameninţare).

Tocmai liberalii, aceia care nu uită niciodată să ne tot amintească de faptul că Brătienii conlucraseră intens la punerea bazelor României Mari, uită mai întotdeauna să ne reamintească – în pandant – de liberalul Gută Tătărescu, acela care semnase la Moscova în februarie 1947, cedarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, sau de liberalul Eduard Mezincescu, acela care la 28 mai 1948, după un an, cedase Insula Şerpilor. Iar asta printr-un simplu Proces-Verbal -, de parcă era vorba de cedarea unui oarece mobilier, dulap, sau niscai scaune…

(Text de Silviu Dragomir)


DISTRIBUITI
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un comentariu