Grecii, ca şi sumerienii, egiptenii, hinduşii şi mayaşii, credeau într-un Ev de Aur în care Pământul a fost condus de zei, apoi de eroi şi regi supraumani. Pindar, cel mai mare poet liric al Greciei, născut în 522 Î.Ch., cu numai trei ani mai tânăr decât Eschil, împărtăşea credinţa populară în zei. În poemul său Epinicie, compus în cinstea victoriei dobândite la Jocurile Nemeene, scria, în cea de-a şasea odă: „Există o rasă de oameni şi o rasă de zei, ambele au fost însufleţite de o singură Mamă”.
Această credinţă în zei, susţinută cu mult respect de către Platon, a pătruns în gândirea greacă. Apollodor, un istoric atenian, scria: „Cerul a fost primul care a domnit peste întreaga lume.”
Cuvântul grecesc „Ouranos”, însemnând „cer”, s-ar fi putut referi la Uranus, planetă cunoscută anticilor, dar îl semnifica probabil pe zeul Uranus, simbolul unei foarte vechi rase de titani, semănând cu uriaşul Asuras din India sau cu magii şi vrăjitorii din America Centrală. Uranienii ar putea reprezenta o rasă galactică venită de pe o planetă avansată pe vremea când lumea noastră era abia la începuturi, în urmă cu milioane ani, cu mult înainte de Adam.
Genesis Rabbra – o midrash, un comentariu la Cartea Genezei, compilat în secolul V în Palestina, afirmă: „La început, Dumnezeu a creat numeroase lumi, distrugându-le una după alta atunci când nu-i dădeau satisfacţie. Toate erau locuite de oameni şi El a daţ la o parte o mie de generaţii, despre care nu se mai ştie nimic.”‘