În 1835, americanii erau anunţaţi că pe Lună, cu ajutorul unui telescop gigant, s-au descoperit vieţuitoare şi făpturi umane…

Ziaristul american Locke prezenta în numerele 615-619 din 1835 ale ziarului new-yorkez „Sun” o „senzațională descoperire astronomică”. „Deși marele astronom Herschel, trimis de guvern în Sudul Africii pentru cercetări, nu a întocmit încă un raport oficial – scria „Sun“ -, reporterul nostru a reușit să obțină notițele colaboratorului său apropiat, savantul Grant„. Și iată conținutul notițelor, presărat cu „comentariile” lui Locke.

Herschel a reușit să construiască cel mai perfecționat telescop din lume, care „reducea distanța dintre Pământ și Lună la numai 100 de yarzi” (91,5 metri). Telescopul era realizat prin iscusita îmbinare a unei lentile care mărea de 42 de mii de ori și a unui microscop, conectat la un aparat de proiecție, în așa fel încât imaginea în mișcare obținută se putea proiecta direct pe o pânză albă, întinsă pe perete. (Aici trebuie să remarcăm fantezia lui Locke care și-a imaginat ceva asemănător cinematografului cu mult înainte ca oricine altcineva să se fi gândit la el). Luna a început să fie observată în seara zilei de 10 ianuarie 1835.

Din primul moment s-au proiectat pe pânză imagini incredibile: munți de bazalt, văi, păduri și poienițe smălțuite cu flori. Așadar, Luna era înconjurată de o atmosferă comparabilă cu cea terestră! Privitorii uluiți au fost cuprinși de emoție; pe satelitul Pământului, considerat până atunci inadecvat vieții, mort, trebuiau să existe și viețuitoare! În continuare s-au văzut munți de ametist, sclipind în focuri violete și, în sfârșit, o turmă de bivoli pașnici. Împrejur zburdau niște animale drăgălașe, cam ca și caprele noastre, doar că aveau un singur corn în frunte, cam ca licornii noștri. Herschel a botezat regiunea respectivă „Valea Licornului”.

În noaptea de 11 spre 12 ianuarie nu s-au putut face observați astronomice din pricina norilor. În noaptea următoare, însă, a fost din nou senin și pe pânză au început să se perinde imaginile selenare: într-o vale înconjurată de stânci abrupte pășteau sute de oi grase și mițoase. Privitorii erau tot mai surescitați; dacă există turmă de oi, trebuie să apară și ciobanii! După puțină vreme, într-adevăr, pe creștetul munților s-au profilat câteva siluete umane, selenare. Și, în uluirea ajunsă la paroxism, seleniții și-au desfăcut niște aripi enorme și au plutit încet spre valea înțesată de mioare.

Locuitorii Lunii nu erau deosebit de arătoși: depășind cu puțin 1 metru înălțime, aveau trupul acoperit de o blană roșcată și fețe asemănătoare mai degrabă cu ale urangutanilor, decât cu ale oamenilor. În schimb, erau fascinante aripile de liliac care le creșteau în spate și le ajungeau până la glezne. Herschel i-a botezat Vespertilio homines, adică „oamenii-liliac”.

Relatarea a avut un succes remarcabil, ziarul fiind epuizat. S-au tipărit broșuri separate cuprinzînd seria de articole din „Sun”. Americanii erau fascinați de gloria de a fi putut dovedi cei dintâi existența extratereștrilor. În zadar a protestat Edgar Allan Poe, susținând că ideea a fost furată din povestirea sa, „Călătoria lui Hans Pfaal spre Lună”, care începuse să fie publicată în foileton de „Southern Literary Messenger” cu trei săptămâni înainte și că totul nu e decât o farsă. Nimeni nu l-a crezut…