Băştinaşii din Noua Guinee (ce trăiesc la nivel de paleolitic) îşi iluminează insula cu ajutorul unor sfere misterioase ce produc „electricitate primitivă”

Scriitorul și exploratorul australian Ian Idriss care, înaintea primului război mondial a trăit câțiva ani printre băștinașii din strâmtoarea Torres (ce este situată între continentul Australia și insula Noua Guinee), povestește în cartea sa „The drums of the Meri” („Tobele Merilor”) despre așa-numitele buia, un fel de „sceptre cu puteri magice” ale căpeteniilor Merilor. Fiecare dintre cele trei buia ale tribului care-l găzduia era compusă din mai multe pietre ovale – de structură necunoscută exploratorului – introduse într-o trestie groasă de bambus. La anumite ceremonii, când căpeteniile îndreptau aceste obiecte spre cer, din vârful lor țâșnea – în special înaintea furtunilor – o lumină orbitoare, albastră-verzuie, un adevărat fulger, de o intensitate superioară oricărui „blitz” fotografic.

În 1963, la Pretoria (Africa de Sud), în cadrul unei conferințe consacrate iluminării orașelor, cercetătorul C. S. Downyx i-a uluit pe participanți, afirmând că edilii marilor metropole ar trebui să viziteze un sat aflat la poalele muntelui Wilhelmina, în Noua Guinee. Așezarea, ai cărei locuitori trăiau la nivelul paleoliticului timpuriu, era prevăzută cu mai mulți stâlpi înalți, pe care fuseseră așezate mari bile de piatră. La căderea nopții, sferele începeau să lumineze singure, strălucind foarte puternic, albe, asemeni tuburilor de neon.

Fotografiile și mărturiile exploratorilor, pe care se baza comunicarea făcută, au fost reluate pe larg de ziarele „Times” și „New York Times” în același an, dovedind că la baza legendelor despre „electricitatea primitivă” stă o realitate enigmatică pe care oamenii de știință nu au reușit s-o descifreze nici până astăzi.