Împăratul Bokassa vroia să devină un „Napoleon al Africii”, dar totuşi era un canibal…


BokassaRepublica Centrafricană este situată chiar în centrul Africii; aici, sub Jean Bedel Bokassa (1921-1996; preşedinte 1966-1977, împărat 1977-1979), fost sergent în armata colonială franceză, a apărut o versiune extravagantă a cultului tradiţional al personalităţii. În 1966, ca nou preşedinte, el a început cu o tentativă sinceră de a-şi guverna eficient ţara gâtuită de sărăcie. Dar nu a durat mult; în curând a cedat tentaţiei de autoglorificare, referindu-se la el ca la „Salvatorul Republicii”, „Omul de Oţel” şi „Artistul şi îndrumătorul Africii Centrale”.

Ceea ce îl deosebea pe Bokassa de despoţii contemporani era obsesia lui pentru Franţa şi cultura ei şi dorinţa de a imita foşti monarhi europeni. Chiar şi protectorii lui francezi au fost surprinşi în 1977, atunci când s-a decis să transforme Republica Centrafricană în monarhie, iar pe el însuşi în împărat. Descriindu-se ca „Majestatea Sa Imperială, împăratul Africii Centrale”, Bokassa a consultat cărţile de istorie şi şi-a plănuit o încoronare costisitoare, asemănătoare celei a lui Napoleon Bonaparte. Justificarea acestor cheltuieli era că prin crearea monarhiei el ar fi ajutat Republica Centrafricană să se ridice deasupra restului continentului şi astfel să câştige respectul lumii.

Susţinătorii lui francezi nu au fost impresionaţi, dar au permis desfăşurarea ceremoniei, care a costat 20 de milioane de dolari. Au venit invitaţi din toată lumea pe cheltuiala noului împărat; au fost importate din Franţa alimente, uniforme şi chiar cai de paradă. Această extravaganţă a costat în cele din urmă o treime din bugetul naţional anual, echivalentul sumei întregului ajutor dat de Franţa pe un an. În mod îngrijorător, niciunul dintre liderii mondiali de oarecare importanţă nu a asistat la ceremonie, mulţi considerându-l pe Bokassa nebun şi fiind îngrijoraţi de asemănarea lui tot mai mare cu despotul ugandez Idi Amin.

Zvonurile că îi plăcea să mănânce carne de om nu au contribuit prea mult la salvarea imaginii sale în ochii lumii. Noul „imperiu” s-a dovedit a nu fi mai mult decât încă tiranie tradiţională,cu disidenţii suprimaţi, iar opozanţii aruncaţi în închisoare, torturaţi şi ucişi. În cele din urmă, susţinătorii lui francezi s-au săturat de comportamentul lui stânjenitor. Când a ordonat arestarea şi uciderea brutală a elevilor care protestau în 1979, ei au lovit, în sfârşit. Trupe franceze de paraşutişti au aterizat în capitală şi în câteva ore l-au detronat pe împărat şi l-au dus în exil, punând astfel capăt unui cult al personalităţii unic în secolul XX.


Lasă un comentariu