Facebook
Orgoni Crystal

 

Există sau nu reîncarnare? Amintiri din vieţile anterioare

reincarnare8Aşadar, care-i grozăvia în a te naşte şi renaşte în continuu, la nesfârşit? Credincioşii budişti aşteaptă cu nerăbdare acest moment, deoarece „toată viaţa este o suferinţă” şi cine vrea să sufere? Texte precum Cartea tibetană a morţii există tocmai pentru a-i învăţa pe oameni cum să evite reîncarnarea. Totuşi, doctrina reîncarnării nu este doar orientală, ea poate fi regăsită în întreaga lume; chiar în zilele noastre, în Occidentul atât de vechi există persoane care pretind nu doar realitatea reîncarnării, dar şi cea a amintirilor din vieţile trecute – un tip de memorie în mod tipic evocată prin intermediul tehnicilor de regres hipnotic.

Casetele lui Bloxham…dovada că există vieţi anterioare?

Totuşi, valoarea unor astfel de „dovezi” obţinute prin hipnotism (cum se întâmplă în cazurile de răpiri de către ozeneuri) se află sub semnul îndoielii. Fenomenul denumit “Sindromul memoriei false” indică capacitatea minţii umane de a fi influenţată şi de a inventa „dovezi”, în special dacă un cercetător neglijent sau unul cu idei preconcepute foloseşte întrebări sugestive. Faptul că această „autoînşelare” incoştientă poate apărea este evidenţiat de activitatea hipnoterapeutului Arnall Bloxham, din Cardiff, care în anii ’70 afirma că a „a trimis înapoi”, în vieţile lor anterioare, mai mulţi pacienţi. Documentarul „Casetele lui Bloxham” prezentat în 1976 pe canalul de televiziune britanică BBC relata poveşti dramatice înregistrate pe casetă audio în timpul şedinţelor de hipnotism efectuate de către acest terapeut.

Jane Evans, femeia care şi-a amintit şapte vieţi

Profesorul de înot Graham Huxtable „a devenit” un marinar din secolul al XVIII-lea prins într-o bătălie cu o navă franceză. El ţipa agonizant pe măsură ce era „rănit”. Dar cazul cel mai interesant a fost cel al unei tinere femei, „Jane Evans”, care şi-a amintit nu mai puţin de şapte vieţi trecute: în special de cea în care era numită Livonia, când trăise ca matroană romană în Marea Britanie a secolului al IV-lea.; apoi şi-a amintit că a fost Rebecca, o evreică din York asasinată în cripta unei biserici în timpul masacrului din 1190; şi Alison, servitoare a unui bogat negustor francez din secolul al XV-lea, Jacques Coeur. Cunoştinţele ei detaliate l-au convins pe Bloxham, au convins-o şi pe ea însăşi, pe autorul Jeffrey Iverson şi pe alţii. Ea pretindea că Rebecca murise într-o criptă a bisericii Sf. Mary Castlegate din ţinutul York şi că trupul ei fără viaţă nu fusese descoperit decât după ce povestea a ajuns la cunoştinţa publicului.

Amintiri din vieţile anterioare sau “farse” ale subconştientului?

Într-adevăr, acolo s-a găsit un cavou, dar neconcordanţele din istorisirea ei, ca şi noile dovezi apărute sugerau criptoamnezie – o condiţie psihică în care subiectul înmagazinează informaţii care, acumulate anterior şi uitate în mod conştient, sunt fals atribuite propriei experienţe. S-a descoperit mai târziu că „amintirile” ei proveneau din romane istorice pe care le citise şi dăduse uitării. „Livonia”, de exemplu, apare în romanul Pădurea vie din 1947, de Louis de Wohl (angajat de către forţele aliate să falsifice catrenele anti-naziste ale lui Nostradamus). Jane a citit cu atâta fervoare şi (inconştient) le-a dat viaţă personajelor cărţii, încât, sub hipnoză, şi-a amintit de ele ca de „o memorie îndepărtată”. Nu s-a dezvăluit nicio dovadă istorică care să sprijine existenţa uneia dintre „fostele sale euri”. Se autoamăgise – şi pe alţii deopotrivă.

În căutarea lui Bridey Murphy, femeia care a trăit în Irlanda în secolul al XIX-lea

Cel mai faimos caz de aşa-zisă „întoarcere” în vieţi anterioare este cel al lui Bridey Murphy. Hipnotizată în anii ’50 de către omul de afaceri Morey Bernstein, din Colorado, şi începând brusc să vorbească cu accent provincial irlandez, doamna Virginia Tighe s-a identificat cu Bridey Murphy, născută în ţinutul Cork în anul 1798, soţia unui avocat din Belfast şi decedată în 1864. În cadrul celor şase şedinţe de hipnotism înregistrate pe casetă, doamna Tighe a oferit amănunte pline de culoare despre Irlanda epocii victoriene; despre anumite magazine din Belfast, cărora le-a dat şi numele, demonstrând astfel că au existat cu adevărat; a folosit termeni în prezent redundanţi, dar în acea epocă des folosiţi; şi a descris melodii, metode din agricultură, cărţi, monede şi mobilă din acea vreme.

Publicată în Chicago Daily News în mai multe seriale, cartea lui Bernstein din 1956, În căutarea lui Bridey Murphy, a devenit best-seller. Eforturile depuse în găsirea lui Bridey au fost totuşi blocate de faptul că înregistrările publice ale naşterilor şi deceselor din Irlanda au început să fie realizate de-abia la doi ani după presupusa moarte a lui Bridey. Între timp, un ziar rival, Chicago American, a dezvăluit identitatea Virginiei Tighe, pretinzând că aceasta crescuse în Chicago împreună cu o mătuşă a sa: „e la fel de irlandeză ca şi de-alde Killarney” care i-a povestit toate legendele irlandeze. Cele două femei au locuit vizavi de o femeie irlandeză, Bridey Corkell, al cărei nume de fată era Murphy, şi de al cărei fiu, John, Virginia se îndrăgostise.

Cazul s-a prăbuşit. S-a admis ca Virginia este o impostoare sau, inconştient, un autor de romane. Apoi un jurnalist de la Denver Post, investigând demascarea, a descoperit că majoritatea acuzaţiilor erau doar minciuni. Mătuşa Virginiei, doamna Mary Burns, crescuse în New York şi nu o întâlnise niciodată pe Virginia până când aceasta din urmă nu a împlinit optsprezece ani; atât ea cât şi nepoata ei au negat „poveştile irlandeze”. Doamna Corkell (pe care Virginia declarase că nu a cunoscut-o niciodată) a refuzat să dea interviuri; iar fiul ei, John, s-a dovedit a fi redactor al ediţiei de duminică a ziarului Chicago American. Nimic din toate acestea nu demonstra că Virginia fusese cu adevărat Bridey. Dar ceea ce nu demonstra a fost uşurinţa cu care poţi distruge un astfel de caz, indiferent dacă există predispoziţia de a nu crede sau interese comerciale ascunse. Farsa era folosită pentru a ridiculiza ceea ce farsorii au presupus că este o farsă.

Aşadar, indiferent de adevărul sau neadevărul reîncarnării, se remarcă un fapt: predispoziţia către neîncredere demonstrează la fel de multă naivitate ca şi predispoziţia spre încredere.

Orgoni Crystal

 

Articole inrudite