Este salariul acea sumă de bani egală cu atât cât trebuie ca să nu mori de foame? Două povestiri adevărate din anii ’30, care vă pun pe gânduri…

2701

Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)

Lucruri extrem de interesante le-am întâlnit într-o revistă din anul 1935, şi care sunt atât de valabile chiar şi în ziua de astăzi….

Încep cu o poveste veche și adevărată, petrecută cu mulți ani în urmă, pe vremea când ziarul “Adevărul” era condus de fondatorul său, Beldiman. În redacție lucrau doi tineri care aveau mai târziu să ajungă niște străluciți gazetari: Ion Teodorescu și Constantin Graur. Acesta din urmă scrisese un articol care îi plăcuse lui Beldiman. Drept răsplată, autorului i se ridică salariul de la 90 lei pe lună la 150 de lei.

Ieșind de la patronul Beldiman, Graur îl întâlnește pe Teodorescu. Entuziasmat de “îmbogăţirea” sa, îi spune amicului său:
– Am să-ți anunț o veste foarte bună, și-i povestește fericitul eveniment.
Ei și? – îi răspunde celălalt – asta numești tu o veste foarte bună?
– Firește… bună pentru mine…
– Firește că bună pentru tine… Însă pentru tine asta nu-i o veste chiar așa de bună cum îți închipui.
– Cum aşa?
– Foarte simplu. Zici că ți s-a mărit salariul? Bun. Cât aveai înainte? 90? Și-ți ajungea?
– Nu prea…
– Ei, n-o să-ți ajungă nici 150. Căci înțelege bine, omule, ăștia nu-s bani ca toți banii; ăștia-s salariul. Și unde dracu ai mai văzut tu salariul să ajungă? Așa-i salariul. Se numește salariu o sumă de bani care nu ajunge…

Și evenimentele ulterioare aveau să-i dea dreptate tânărului gazetar. Salariul e o sumă de bani care nu ajunge. Este vechea teorie a “salariului necesar”, descoperită de Turgot, precizată de Ricardo, utilizată de Lassalle și transformată de Marx în pivot al ordinei capitaliste. Salariul – spuneau toți acești gânditori – este prin definiție acea sumă de bani egală cu atât cât trebuie ca să nu mori de foame.

Desigur, formula morții de foame e exagerată și nu trebuie totdeauna luată ad litteram. În schimb, formula tânărului gazetar român este etern valabilă: ea ține socoteală de nivelul de viață, de numărul, dimensiunea și natura nevoilor salariatului și se mărginește a spune că salariul nu ajunge niciodată.

O altă poveste din anii ’30, care se aseamănă a dracului de mult cu anii 2020 în care trăim. Un prieten se confesă altui prieten:

“Leafa mea se ridică la vreo 12.000-13.000 de lei. Din ei, 10.000 sunt ca și când n-ar fi. Se duc exact în momentul când au venit. Și se duc nu pe lucruri, ci pe abstracții: cu ei plătesc impozite, menaj, taxe școlare, dobânzi, rate la asigurare. Le dau Fiscului, Soției, Municipalității, Culturii, – le dau unor entități, unor instituții pur teoretice. Singurii bani pe care îi cheltuiesc cu adevărat, cumpărând lucruri, lucruri concrete, pe care le aleg eu, sunt doar câteva mii de lei. Restul banilor au o întrebuințare automată și pur socială. Sunt luni când reușesc să obțin aceste două, trei mii de lei adevărați. În lunile acelea mă simt și eu “homo oeconomicus”. În celelalte, sunt un simplu automat social”.