Este posibilă nemurirea la om?

2.615 vizualizari

imortalitateOamenii ar putea trăi 100-120 de ani

Oare ne apropiem cumva, în anii care vin, de imortalitate, căutarea mitică a alchimiştilor din Antichitate? Încă din secolul al XVIII-lea, Buffon estima că, în condiţii ideale, omul ar putea să trăiască cu uşurinţă 100 de ani. Două secole mai târziu, cercetătorii au mutat întâlnirea fatidică cu moartea la o vârstă maximă posibilă de 120 de ani. Cu cei 122 de ani ai săi, franţuzoaică Jeanne Calment (1875-1997), campioana absolută a longevităţii, a confirmat considerabilă creştere a speranţei de viaţă constatată la începutul secolului: câte cinci luni suplimentare la fiecare doi ani. O creştere datorată, în afara incontestabilelor progrese ale medicinii, îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, de igiena şi ale alimentaţiei.

Mai puţină mâncare, ani de viaţă în plus

Cercetările recente întreprinse în domeniul alimentaţiei au demonstrat eficacitatea restricţiei calorice. Oare de ce centenarii din insula Okinawa, în sudul Japoniei, sunt de patru ori mai numeroşi în comparaţie cu numărul egal de locuitori din oricare altă zonă a lumii? Răspunsul e simplu: pentru că mănâncă puţin. Mai puţine calorii şi mai multe vitamine se pare că te fac să trăieşti mai mult. Pe de altă parte, laboratoarele occidentale au comparat longevitatea unor şoareci lăsaţi să se hrănească după bunul lor plac, cu acea a altora, al căror număr de calorii din dietă a fost redus cu 40%. Aceştia din urmă au trăit de două ori mai mult. Nu se ştie încă de ce restricţia calorică întârzie îmbătrânirea şi riscul de cancer, dar este singura metodă de până acum care se dovedeşte eficientă.

De aceea, institutul american al sănătăţii a dus mai departe aceste cercetări, aplicându-le maimuţelor. Restricţia calorică provoacă la animale efecte care, pe alocuri, evoca hibernarea: metabolismul încetineşte, temperatura scade, ca şi cum organismul s-ar reprograma pentru a face faţă acestei situaţii noi. Gene inerte se activează pentru a compensa lipsa de energie.

Restricţia provoacă, de fapt, un stres organismului. Ea stimulează producţia de proteine de stres pozitiv, despre care se ştie că au un efect protector asupra celulelor. Acest studiu, care nu va ajunge la concluzii definitive decât peste câţiva ani, când maimuţele vor muri de bătrâneţe, va fi mai apoi mutat la oameni. În orice caz, obiectivul pe termen lung este găsirea unei momeli farmaceutice, care să ne permită să mâncăm, păcălind în acelaşi timp corpul, făcându-l să creadă că este supus unei restricţii calorice. Aceasta este teoria doctorului american Roy Walford, care, încă din 1991, îşi impune cu succes intense restricţii calorice.

Ruginirea celulelor

Mecanismul exact de îmbătrânire rămâne necunoscut. Teza cea mai argumentată ştiinţific este cea a radicalilor liberi, aceste grupuri de atomi care joacă un rol verificat în procesul de senescenţă. Două lucruri indisociabile de viaţa noastră ne fac să îmbătrânim şi mai apoi să murim: faptul de a mânca şi de a respira. Cinci la sută din oxigenul pe care îl respirăm generează radicali „superoxidati” , al căror efect asupra celulelor este comparabil cu acela al ruginii asupra fierului. În plus, se pare că mai există un prag de echilibru între aportul de energie şi producţia de radicali liberi.

Într-adevăr, respiraţia şi alimentaţia le oferă celulelor energia necesară activităţii lor, dar, în mod paradoxal, acest aport energetic va declanşa la un moment dat producerea acestor faimoşi radicali liberi care atacă celulele. Pe măsură ce îmbătrânim, producţia de radicali liberi sporeşte, iar cea de antioxidanţi scade.

Pentru a trăi cât mai mult, trebuie să producem cât mai puţină energie

Dacă echilibrul se rupe, organismul este atacat. În concluzie, se pare că pentru a trăi mai mult este nevoie să reducem producţia energetică a organismului, deci limitarea radicalilor liberi, sporind în acelaşi timp antioxidanţii. Acest rezultat se obţine prin reţete simple, precum un somn echilibrat, exerciţii fizice sau absenţa ţigărilor şi a alcoolului, dar şi prin consumarea unor produse aşa-zis suplimentare. Este cazul seleniului, un oligoelement conţinut în carnea de peşte, ouă sau uleiuri, sau a anumitor vitamine – A, E şi C – despre care se ştie că încetinesc îmbătrânirea cutanată.

Pe baza acestui principiu natural şi curat, tot felul de suplimente vitaminice cu virtuţi antioxidante sunt vândute, astăzi, în supermarketurile din Statele Unite şi Europa. Organizaţia cea mai militantă, numită „Life Extention Nutrition Foundation” vinde pe internet o mulţime de produse despre care se spune că pot preveni maladiile şi prelungi viaţa şi care sunt prezentate drept suplimente alimentare şi nu drept medicamente. În acest gen de magazine poţi găsi antioxidanţi experimentali precum melatonină, acest hormon produs de către creier, care acţionează asupra ritmului somnului nostru, întârziind, se pare, îmbătrânirea. Dar vom mai întâlni şi alte substanţe care ţin de biochimia cea mai serioasă şi a căror acţiune asupra mecanismelor biologice a fost identificată cu claritate : hormoni, acizi amânaţi, oligoelemente. Creatina este unul dintre cele mai bune exemple. Aflată în vânzare liberă în Statele Unite, acest produs care ajută la creşterea masei musculare a fost descoperit şi de către sportivii europeni, care îl folosesc pentru a-şi îmbunătăţi performanţele.

Genele nemuritoare

În timp ce unii nerăbdători care vor să trăiască sute de ani ingurgitează zilnic sute de substanţe antioxidante, oamenii de ştiinţă fac apeluri la prudenţă. Pentru că ei cartografiază genomul uman şi ştiu că genetica este axa de cercetare cea mai promiţătoare pentru a încetini procesul de îmbătrânire.

Considerată drept ştiinţa cauzelor prin excelenţă, ea se interesează de însuşi patrimoniul biologic al individului. După cum demonstrează statisticile, infecţiile (tuberculozele, holeră etc), erau primele cazuri de deces în secolul al XIX-lea. În secolul al XX-lea, aceste patologii au cedat locul unor alte maladii interne ale organismului, tumori sau tulburări cardiovasculare, de exemplu. Iar dacă învingerea infecţiilor s-a datorat punerii la punct a vaccinurilor sau a antibioticelor, terapia genetică aduce speranţe de tratament în ceea ce priveşte patologiile interne, aşadar o longevitate sporită.

Viaţa celulelor omeneşti se poate prelungi cu 40%

În prezent, cercetarea ştiinţifică încearcă să răspundă la următoarea întrebare: oare este posibil să ne întârziem ceasul biologic, modificând câteva date genetice iniţiale? În ianuarie 1998 s-a anunţat că savanţii americani puteau prelungi cu 40% viaţa celulelor omeneşti, graţie unei enzime numită telomeraza. Să fi fost vorba despre un miracol?

Mult timp s-a crezut că celulele noastre puteau să se dividă la infinit. Dar s-a dovedit că au o capacitate de duplicare limitată. Într-adevăr, la extremitatea cromozomilor se găseşte o secvenţă de ADN care este numită telomer şi care se scurtează puţin câte puţin, pentru fiecare duplicare a celulei. Există două excepţii: celulele canceroase şi celulele germinale, sau gameţii, ce stau la baza producţiei ovulelor şi a spermatozoizilor.

De la începutul evoluţiei, aceşti gameţi sunt nemuritori. La fiecare diviziune celulară, telomeraza intervine şi îi repară. Pe această bază, cercetătorii californieni de la Geron Corporation au reuşit să prelungească cu 40% durata de viaţă a celulelor omeneşti. Problema este ca şi celulele canceroase au găsit, la rândul lor, un mijloc de a produce această „enzimă a imortalităţii”. Oare se pot „imortaliza” celulele fără cancerizare? Laboratoarele încearcă astăzi să răspundă la această întrebare.

Sursa: www.formula-as.ro