Povestea cu copiii verzi datează încă din secolul al XII-lea. Fie pe vremea regelui Stephen, fie pe vremea succesorului său, regele Henry II, potrivit cronicarilor medievali, au fost găsiţi – în comitatul Suffolk, din Anglia – doi copii verzi care rătăceau pe câmpie, plângând cu deznădejde. Secerătorii au prins copiii şi i-au dus în satul cel mai apropiat, Woolpit. Aici, au fost ţinuţi captivi în casa lui Sir Richard de Calne, unde norodul venea şi se holba la ciudaţii copii. Potrivit lui William de Newburgh, ei erau îmbrăcaţi în „straie de culoare ciudată, confecţionate dintr-un material necunoscut”. Nu vorbeau englezeşte şi au refuzat mâncarea ce le-a fost oferită.
Câteva zile mai târziu, când erau ameninţaţi să moară de foame, le-au fost aduse „păstăi de fasole, cu vrej cu tot”, după cum scria stareţul Ralph de la Coggeshall, care susţinea că aflase lucrul acesta de la Calne în persoană. „Copiii au rupt vrejul în loc să desfacă păstăile, socotind că boabele se găseau în golul din vrej. Negăsindu-le în interiorul vrejului, au început să plângă; dar oamenii din jur au desfăcut păstăile şi le-au arătat boabele pe care copiii le-au mâncat cu mare plăcere. Dar de altă mâncare nici măcar nu s-au atins”.
Copiii au fost botezaţi. La scurt timp după aceea, băiatul a slăbit şi a murit. Fata s-a obişnuit să mănânce şi alte alimente, iar pielea a dobândit culoarea normală. Apoi a învăţat să vorbească englezeşte şi s-a angajat în serviciu la familia unui nobil. Ralph de la Coggeshall a scris despre ea: „Era cam slobodă şi uşuratică la purtare”.
Toţi locuitorii era de culoare verde şi soarele nu putea fi văzut niciodată
Întrebată despre ţara ei de baştină, ea a spus că „toţi locuitorii şi tot ce se găsea pe tărâmul acela erau de culoare verde; că nu vedeau niciodată soarele, aveau parte de oarecare lumină, ca în amurg. Fiind întrebată cum a ajuns în ţinutul acela împreună cu băiatul despre care s-a amintit, ea a răspuns că pătrunseseră cu turma într-o peşteră şi au mers până la gura ei. Dar când au ieşit afară au leşinat din pricina luminii puternice a soarelui şi a temperaturii aerului cu care nu erau obişnuiţi. Aşa au zăcut mult timp până când larma stârnită de oamenii care îi găsiseră i-a făcut să-şi recapete simţurile. Speriaţi, au vrut să fugă, dar nu au mai găsit intrarea de la peşteră şi au fost prinşi”.
După cum povesteşte William de Newburgh, copiii ar fi spus că ţara lor se numea Pământul Sfântului Martin şi că locuitorii ei erau creştini. Acolo soarele nu se arăta, dar dincolo de un râu larg se găsea un ţinut care strălucea puternic. În cele din urmă fata s-a măritat şi a trăit mulţi ani la Lenna, în Suffolk.
Newburgh făcea următoarele comentarii: „Deşi întâmplarea este susţinută de mulţi, pe mine mă muncesc îndoielile de multă vreme în legătură cu această chestiune. Mi se pare ridicol să cred în ceva care nu se întemeiază pe un fundament raţional, ori măcar pe unul cu caracter misterios. Până la urmă însă mărturiile depuse de atâţia oameni competenţi m-au copleşit şi am fost nevoit să cred şi să mă minunez în privinţa acestei chestiuni pe care nu o înţeleg, iar puterea intelectului meu nu e în stare să o cuprindă.”
O scriitoare contemporană, folclorista Katharine Briggs, spune: „Aceasta este una din povestirile miraculoase care – în mod curios – te conving prin realismul lor; ele pot fi întâlnite uneori în cronicile medievale”.
Un cronicar dezleagă enigma
Un alt cronicar contemporan considera că acei doi copii nu erau extratereştri sosiţi de pe alte tărâmuri, ci erau doar nişte copii subnutriţi, care se rătăciseră într-o carieră de cremene din vecinătatea codrului de la Thetford, de lângă satul Fordham St. Martin. El scria: „Probabil că datorită luminii estompate, crepusculare, din ţinutul cu păduri foarte dese, copiii vedeau un ţinut neîmpădurit, deci mai luminos, care se întindea dincolo de râul Lark.” Probabil că ei vorbeau un dialect englez „necunoscut fermierilor insulari din secolul al Xll-lea, de la Woolpit”.