Druizii şi legătura lor misterioasă cu francmasoneria

7.655 vizualizari

Majoritatea oamenilor probabil cred că druizii aveau bărbi albe şi purtau haine lungi şi albe, că tăiau vâsc cu o seceră de aur pe timp de lună plină sau poate că ardeau oamenii pe rug. Dar ce se cunoştea cu adevărat despre aceşti preoţi atât de puternici în Insulele Britanice când au sosit romanii?

Ştim cu siguranţă din relatările lui Adamnan despre Sf. Columban, scrise imediat după moartea lui Columban, că acest sfânt foarte important al Bisericii Celtice era considerat un druid şi un prinţ din familia regală a regilor Tarei. Despre Columban, se spune că a câştigat o competiţie de magie cu Broichan, druid al regelui Brude Maelchon, rege al picţilor. Aceasta ne spune că o mare parte din credinţele druizilor au supravieţuit până la mijlocul secolului al V-lea, convieţuind paşnic cu versiunea celtică a creştinismului, care era foarte diferită de cea a bisericii romane.

De ce romanii vroiau să-i distrugă pe druizi?

Până în prima parte a primului secol î.C, druizii erau paznici ai unora dintre cele mai bine păstrate situri megalitice din vestul Europei. În anul 60 d.C, împăratul Claudius l-a trimis pe generalul Suetonius Paulinus să-i distrugă pe druizi, făcându-i să se retragă în fortăreaţa Ynys Mon, azi insula Anglesey. De ce constituiau aceşti preoţi celtici o asemenea ameninţare pentru romani încât aceştia au iniţiat o campanie sistematică de exterminare împotriva lor?

Iulius Cezar: druizii fac sacrificii publice

Iulius Cezar a scris despre aceşti preoţi:

„Druizii se închină zeilor şi fac sacrificii publice şi particulare şi conduc toate problemele religioase. Mulţi oameni tineri se adună pentru a primi învăţăminte de la ei şi sunt respectaţi de oameni. Ei joacă rolul unor judecători în toate disputele, indiferent dacă sunt între triburi sau între indivizi; când are loc vreo infracţiune sau vreo crimă sau se produce o discuţie despre o moştenire sau o posesiune, ei sunt cei care iau problema în mâini şi spun cine şi cât trebuie să plătească. Orice individ sau trib care nu-şi îndeplineşte sarcina este alungat de la ceremonia sacrificiului, care constituie cea mai mare pedeapsă. Cei care suferă o asemenea pedeapsă sunt consideraţi criminali. Toată lumea evită până şi să se apropie de ei sau să vorbească cu ei, de teamă să nu se contamineze cu ceea ce este necurat. Dacă apar ca reclamanţi într-un proces, nu li se dă dreptate şi sunt excluşi de la orice onoare.

Doctrina druizilor se crede că a fost întemeiată în Britania şi de acolo importată în Galia, iar astăzi, cei care vor s-o studieze aprofundat merg de obicei în Britania pentru aceasta.

Druizii nu trebuiau să facă serviciul militar şi nu plătesc dări ca restul cetăţenilor. Aceste privilegii importante sunt atractive, mulţi doresc să înveţe druidismul, iar alţii sunt trimişi de părinţi sau rude. Se spune că aceşti oameni trebuie să memoreze un număr mare de versuri, atât de multe încât unii îşi petrec 20 de ani studiind. Druizii cred că religia lor le interzice să scrie învăţămintele, deşi în alte scopuri, ca de exemplu problemele publice sau private, folosesc alfabetul grec. Dar cred că această regulă a fost iniţial întemeiată din alte motive, pentru că nu doreau ca doctrina lor să devină proprietate publică şi pentru a-i împiedica pe copii să se bazeze pe scris, neglijând astfel memoria.”

Această prezentare a druizilor care nu doreau să-şi exprime în scris învăţăturile reflectă exact ideea francmasoneriei, care cere membrilor săi să memoreze rituri foarte lungi la perfecţiune. Doar de puţin timp a început să fie scris ritualul masonic şi, chiar şi aşa, este interzis a fi citit în timpul ceremoniilor.

Iulius Cezar: Druizii cred în reîncarnare

Următoarele comentarii ale lui lulius Cezar confirmă rolul unui ciclu al renaşterii controlate:

„Fac mari eforturi de a perpetua ideea că sufletul nu dispare, ci că, după moarte, trece dintr-un corp în altul; ei cred că acesta este cel mai bun stimulent pentru curaj, pentru că îi învaţă pe oameni să nu se teamă de moarte. De asemenea, poartă discuţii lungi despre corpurile cereşti şi mişcările lor, despre dimensiunile Universului şi ale Pământului, despre natura fizică a lumii, despre puterile zeilor şi îi iniţiază pe tineri în toate aceste aspecte. Numai dacă viaţa unui om era recompensată prin viaţa altui om puteau ft satisfăcuţi zeii nemuritori.

Celţii susţin că descind din zeul subpământean pe care-l numesc Tatăl Dis. Din acest motiv, ei măsoară timpul nu în zile, ci în nopţi, iar la sărbătorirea zilelor de naştere, a primei zile a lunii sau a Anului Nou, ei merg pe principiul că ziua începe noaptea.”

Iulius Cezar, născut în 100 î.C, a fost cooptat în colegiul preoţilor în 73 î.C. în 59 î.C. a fost ales consul al Galiei, când a scris aceste lucruri despre druizi, iar în 55 î.C. a pornit o expediţie împotriva celţilor din Britania.

Cezar îi descrie foarte clar pe druizi ca preoţi, judecători şi astronomi. Aceştia practicau arta memorizării şi îşi formaseră o tradiţie verbală pentru a-şi aminti ritualurile şi secretele, şi erau la fel de obsedaţi de genealogiile lor ca şi preoţii evrei.

Secta modernă a druizilor întemeiată în acelaşi loc ca şi Marea Lojă francmasonică a Londrei

O sectă modernă a druizilor încă practică un ritual de înviere, implicând renaşterea într-un mormânt de piatră. Aceşti druizi moderni susţin că au moştenit acest ritual de la strămoşii lor antici şi este mai mult decât interesant faptul că mişcarea lor a fost întemeiată în săptămâna solstiţiului de vară din 1717, la cârciuma Apple Tree din Londra, care a fost căminul uneia din cele patru loji ale francmasonilor, care au întemeiat Marea Lojă a Londrei, tot la solstiţiul de vară din 1717. Trebuie să fi fost o săptămână foarte încărcată pentru acea mică cârciumă. Ceea ce făceau ei se potriveşte cu al treilea grad din francmasonerie, unde candidatul este ucis la modul figurat şi apoi înviat într-un întuneric profund, atunci când lumina lui Venus străluceşte puţin în est. Acest lucru se realizează folosind un bec reglat să lumineze mai slab şi o deschizătură în forma unei stele cu cinci colţuri.

Calendarul iulian, inspirat de la druizi

În Galia, Cezar a scris o carte de astronomie care din păcate nu s-a păstrat, dar se ştie că a aflat de mişcările corpurilor cereşti de la druizi, care ştiau multe lucruri despre calendare. Nu poate fi o coincidenţă faptul că cea mai mare realizare a lui Cezar a fost reformarea sistemului calendaristic roman, care înainte fusese foarte confuz. Scriitorul David Duncan comentează:

„De la început, calendarul roman a fost un instrument politic puternic, care guverna sărbători religioase, festivităţi, zile de târg şi un orar care se schimba constant şi prevedea când era legal să te ocupi de probleme judiciare sau administrative… (Calendarul incorect) făcea ravagii nu doar printre agricultori şi marinari, dar şi în rândul populaţiei care devenea tot mai dependentă de comerţ, negoţ, administraţie juridică şi civilă, într-un imperiu care se dezvolta repede şi care avea nevoie cu disperare de un sistem standard de măsurare a timpului.”

Druizii aveau un calendar avansat şi corect, iar dovezile arheologice ale existenţei acestuia s-au găsit în peninsula Bretagne (Franţa) sub forma unor tăbliţe de alamă. Arheologul Evan Hadingham spune despre acesta:

„Interesul faţă de un calendar pomenit atât de Cezar, cât şi de Plinius a fost confirmat când s-au descoperit rămăşiţele unui calendar celtic veritabil la Coligny, în districtul Ain din Franţa, la sfârşitul secolului. Acest calendar era odată o placă mare de bronz, cu o suprafaţă de aproape doi metri, găsită aproape de un drum roman şi de bucăţi dintr-o statuie de bronz din primul secol d.C. Cu toate că numele lunilor sunt scrise în galeză, literele şi cifrele sunt romane. Calendarul calculează nopţile (aşa cum spunea Cezar că făceau celţii) şi lunile.”

Romanii s-au interesat de Insulele Britanice când au aflat de învăţămintele druizilor

Când Iulius Cezar a aflat despre învăţămintele druizilor în materie de astronomie şi nemurire a sufletelor, romanii au început să se intereseze foarte mult de Insulele Britanice. Începând din 55 î.C, romanii erau obsedaţi de ideea de a controla insulele. Cezar a început două expediţii în sudul Marii Britanii, dar Anglia n-a fost ocupată până la domnia lui Claudius, în 43 d.C. Această hotărâre de a cuceri Britania l-a uimit pe istoricul Harold Mattingly:

„Britanicii nu prea constituia o forţă periculoasă ca Roma; iar dacă se spera că se vor găsi mari bogăţii minerale, aşteptările fost înşelate.”

Atunci când s-a hotărât Roma cea puternică să cucerească o insulă desprinsă din coasta de vest a Europei? Tacitus relatează:

„Iulius Cezar, primul roman care a intrat în Britania cu o armată, i-a intimidat într-adevăr pe băştinaşi printr-o victorie, alungându-i de pe coastă. Dar putem spune că a atras doar atenţia asupra insulei, aceasta nerămânându-i.

După el au venit războaiele civile, oamenii de frunte ai Romei luptând între ei. Chiar şi după ce a venit iar pacea, Britania a fost mult timp neglijată. Augustus a făcut din aceasta o politică, iar Tiberius a numit-o un ordin. Împăratul Gaius a planificat, cu siguranţă, o invazie a Britaniei, dar ideile sale impulsive s-au schimbat ca o morişcă de vânt. Abia Claudius a început într-adevăr represaliile. A trimis legiuni şi trupe auxiliare şi l-a ales pe Vespasian să preia conducerea, primul său pas către un viitor strălucit. Triburile au fost cucerite, iar regii capturaţi, şi degetul destinului a început să arate spre Vespasian.”

Cu siguranţă, este un lucru curios faptul că Iulius Cezar a cerut tuturor celor care doreau cetăţenia romană să declare public că renunţă la druidism.