“Sicriul de siguranţă” – o invenţie bizară care îi putea salva pe cei înmormântaţi, dar care nu erau “morţi de-a binelea”

1257

În secolele XVIII și XIX, se întâmpla destul de des ca cei care mureau să nu fie “morţi de-a binelea”, ci pur şi simplu erau într-o stare de comă profundă. Aşa că unii dintre cei care erau înmormântaţi, se trezeau vii, îngropaţi în pământ, fără să mai poată face nimic. Teama cea mai mare pentru oamenii de atunci era aceea de a nu fi îngropaţi de vii.

Aşa că a început să se caute soluţii. O astfel de invenție a fost “sicriul de siguranță”. Acesta le oferea celor înmormântaţi, dar care nu erau chiar morţi, capacitatea de a se salva și de a-i alerta pe ceilalţi aflaţi deasupra solului că se aflau încă în viață. Multe asemenea sicrie aveau căptușeală confortabilă din bumbac, tuburi de alimentare, sisteme complexe de cabluri atașate la clopote și trape de evacuare. Din păcate, majoritatea metodelor neglijau sistemele pentru furnizarea aerului.

O relatare din 1791 ne vorbeşte despre moartea unui bărbat din Manchester, Robert Robinson, și despre un prototip al unui sicriu de siguranță. În sicriul lui Robinson se afla un panou de sticlă detașabil. Înainte de moarte, Robinson instruise familia să verifice periodic sticla introdusă în sicriu. Dacă geamul de sticlă avea urme de condens din respirație, el trebuia scos imediat din sciriu. Cu toate acestea, primul “sicriu de siguranţă” adevărat a fost pentru ducele Ferdinand de Brunswick, înainte de moartea sa, în 1792. Sicriul includea un tub de aer, o încuietoare la capacul sicriului care corespundeau cu cheile pe care “mortul” le păstra în buzunar și o fereastră pentru a permite luminii să intre.

În 1892, a apărut sicriul cu un sistem de clopote, creat de Dr. Johann Gottfried Taberger. Clopotele adăpostite deasupra solului erau conectate la corzi atașate la capul, mâinile și picioarele corpului înmormântat. Dacă suna clopotul, paznicul cimitirului introducea un tub în sicriu și pompa aer, până când persoana “sculată din morţi” putea fi evacuată în siguranță din mormântul său. Cu toate acestea, datorită procesului de degradare naturală, un cadavru umflat putea activa sistemul clopotului, ducând la credința falsă că cei îngropați în interior ar fi fost în viață. În ciuda utilizării sale, nu există niciun singur exemplu al unui sicriu de siguranţă care să fi salvat pe cineva.