S-a făcut multă vâlvă în jurul dragonului, dar noi astăzi nu-l mai vedem. Se zice că era un şarpe înaripat. Filostrat afirmă că arabii care voiau să ajungă ghicitori sau vrăjitori mâncau inima sau ficatul unui dragon zburător.
Locul unde s-a luptat Sf. Gheorghe cu balaurul
În Fenicia, la Beirut, se cunoaşte locul unde Sfântul Gheorghe a ucis balaurul cel monstruos şi a eliberat pe fiica regelui, care era cât pe ce să fie devorată. Se spune că a fost redată părinţilor nevătămată. La mică distanţă se mai vede încă peştera balaurului şi o magherniţă unde fetele ce trebuia să le înghită balaurul erau expuse. Tot în apropiere se află şi locul unde ucisese Perseu monstrul. Pe aceste locuri, devenite ilustre prin acţiunile curajoase ale Sfântului Gheorghe, se afla o biserică, care nu mai dăinuie însă.
Sfânta Margareta şi balaurul
Diavolul poartă adesea numele de «bătrînul dragon» şi de câteva ori a luat chipul acestui animal miraculos. Olibrius, guvernatorul Antiohiei, a trimis-o pe Sfânta Margareta la închisoare deoarece era creştină. Singură fiind, ea s-a rugat cerului să i-l trimită pe diavol. Deodată i-a apărut în faţă un balaur uriaş care a deschis o gură imensă gata s-o înghită. Gura îi era aşa de mare încât sfînta n-a ştiut ce să facă. Lungindu-şi maxilarul superior peste capul Margaretei şi limba pe sub picioarele ei, balaurul a înghiţit-o dintr-odată. Dar înainte de a o mesteca, ea a făcut semnul crucii. Îndată balaurului i-a crăpat burta, Margareta a rămas întreagă şi nevătămată în celula ei, iar balaurul a dispărut nu se ştie cum. A reapărut însă imediat, sub înfăţişare de om. Margareta l-a recunoscut, l-a apucat de piept şi nu l-a slăbit până nu l-a doborât. Deci Sfânta Margareta nu trebuie reprezentată călare pe un balaur, pentru că ea l-a învins pe balaurul cu chip de om.
Cultul dragonului la chinezi
Chinezii întreţin un fel de cult al dragonului. El apare pe îmbrăcăminte, pe cărţi, în tablouri. Este un principiu al fericirii lor. Ei cred că acest monstru stăpîneşte anotimpurile, hotărăşte când să cadă ploile şi când să tune; sunt convinşi că lui i-au fost încredinţate, pentru a le păzi, toate bunurile pământului şi locuieşte de obicei pe cei mai înalţi munţi.
Incredibila poveste a dragonului din Niort
Dragonul era foarte important pentru strămoşii francezilor şi toate poveştile despre balauri îşi au originea în trecutul foarte îndepărtat. Vom relata aici ceea ce crede Eloi Yohanneau despre balaurul din Niort. Un soldat fusese condamnat la moarte pentru că dezertase. El a aflat că la Niort, locul său de baştină, un balaur imens făcea numeroase victime şi că se oferea o frumoasă recompensă celui care ar fi putut scăpa ţinutul de el. S-a prezentat la faţa locului şi i s-a promis graţierea în caz că ar reuşi să înfrângă balaurul.
Înarmat până în dinţi şi punându-şi pe faţă o mască de sticlă, soldatul cel curajos s-a dus la grota unde stătea balaurul înaripat, pe care l-a găsit dormind. Trezit în urma unui prim atac, s-a ridicat şi şi-a luat zborul spre agresor. Toţi cei din jur au fugit, numai soldatul l-a aşteptat ferm pe poziţie. Balaurul a căzut asupra lui şi l-a dărâmat cu greutatea lui, dar în clipa aceea soldatul a prins momentul şi i-a înfipt pumnalul în gâtlej. Monstrul i-a căzut la picioare. Bravul războinic se pregătea să culeagă roadele victoriei sale când, mânat de o fatală curiozitate, şi-a scos masca, pentru a-l vedea pe redutabilul său duşman. Deja îi dăduse ocol, când monstrul, rănit de moarte, înotând în propriu-i sînge, şi-a adunat forţele care păreau că-l părăsiseră, s-a aruncat de gâtul învingătorului şi i-a transmis un venin răufăcător, încât acesta a pierit în plin triumf.
În cimitirul spitalului din Niort se mai vedea până de curând un vechi mormânt al unui om «ucis de veninul şarpelui». Dar un astfel de mormânt, adaugă Johanneau, nu dovedeşte existenţa dragonului mai mult decît ar putea dovedi existenţa zeilor egipteni, greci şi romani, mormintele lor. Aceste morminte nu dovedesc decât credulitatea popoarelor care, după un interval de un secol, au sfârşit prin a privi alegoriile drept istorie şi personajele fabuloase drept persoane istorice.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
S-a făcut multă vâlvă în jurul dragonului, dar noi astăzi nu-l mai vedem. Se zice că era un şarpe înaripat. Filostrat afirmă că arabii care voiau să ajungă ghicitori sau vrăjitori mâncau inima sau ficatul unui dragon zburător.
Cultul dragonului la chinezi
Înarmat până în dinţi şi punându-şi pe faţă o mască de sticlă, soldatul cel curajos s-a dus la grota unde stătea balaurul înaripat, pe care l-a găsit dormind. Trezit în urma unui prim atac, s-a ridicat şi şi-a luat zborul spre agresor. Toţi cei din jur au fugit, numai soldatul l-a aşteptat ferm pe poziţie. Balaurul a căzut asupra lui şi l-a dărâmat cu greutatea lui, dar în clipa aceea soldatul a prins momentul şi i-a înfipt pumnalul în gâtlej. Monstrul i-a căzut la picioare. Bravul războinic se pregătea să culeagă roadele victoriei sale când, mânat de o fatală curiozitate, şi-a scos masca, pentru a-l vedea pe redutabilul său duşman. Deja îi dăduse ocol, când monstrul, rănit de moarte, înotând în propriu-i sînge, şi-a adunat forţele care păreau că-l părăsiseră, s-a aruncat de gâtul învingătorului şi i-a transmis un venin răufăcător, încât acesta a pierit în plin triumf.
