Din viaţa ciudată a marelui filozof Jean-Jacques Rousseau: medita în arşiţa soarelui, îşi abandona bagajele, voia să meargă la închisoare şi-i scria epistole lui Dumnezeu…

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) a fost unul dintre cei mai mari filozofi din secolul al XVIII-lea. El a avut o ereditate nevropatică încărcată. Până la a patra generaţie, strămoşii săi au fost negustori de vin şi în acelaşi timp mari băutori. Mama sa s-a căsătorit la vârsta de opt ani, iar tatăl său afirma că are idei ce-i cad de pe lună! De meserie ceasornicar, vroia să dea lecţii de dans, ca să nu mai vorbim de multe alte bizarerii.

Jean-Jacques a citit mult, fară niciun discernământ. La 18 ani a plecat de acasă, ducând cu el o fântână a lui Heron, spunând că îşi va câştiga existenţa arătând-o oamenilor în pieţe; a practicat pe rând toate profesiile: ceasornicar (meserie pe care o învăţase de la tatăl său), scamator, maestru de muzică, gravor, pictor, servitor… şi a făcut rând pe rând, după împrejurări, medicină, muzică, teologie, botanică, meditând ziua, în plin soare torid, cu capul descoperit.

Îndrăgostit la 11 ani, va spune mai târziu, că timp de zece ani şi i-a petrecut într-un continuu delir. Se credea urmărit de entuziasmul oamenilor, apoi că e persecutat de toţi: de Rusia, de Anglia, de Franţa, de regi, de femei, de preoţi. Pleca brusc din hanuri abandonându-şi bagajele şi spunea că duşmanii săi l-au mituit pe frizer, pe hangiu şi pe brutar să nu-l mai servească. A fost refuzat să fie primit în închisoare atunci când a solicitat aceasta.

Distribuia pe stradă trecătorilor, ce nu i se păreau suspecţi şi ostili, un memoriu în care îşi justifica ideile persecutorii. În cele din urmă i-a scris lui Dumnezeu o scrisoare foarte tandră şi familiară, pe care depus-o sub altarul din catedrala Notre Dame din Paris. Masochist şi exhibiţionist, Jean-Jacques în ciuda tuturor excentricităţilor a fost un mare scriitor, un geniu delicat şi plin de tandreţe…