Dezvăluirea unui fals literar: „Divina Comedie” n-a fost scrisă de Dante Alighieri!

6.988 vizualizari

Dante AlighieriDante Alighieri reprezintă una dintre cele mai enigmatice şi mai mistice figuri din istoria şi cultura omenirii. În ciuda faptului că la mijlocul secolului al XIX-lea, el a fost considerat drept „Omul central al lumii”, cu vreo jumătate de secol înainte el era practic necunoscut, nu doar publicului larg, ci şi specialiştilor. Afirmaţia lui Voltaire din „Dicţionar filozofic”, de la mijlocul secolului a XVIII-lea, precum că „nimeni nu-l citeşte pe Dante” rămâne una foarte cunoscută. Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, Dante era considerat a fi un poet italian medieval foarte puţin cunoscut, autorul unei compoziţii denumite „Satiră” (citat din opera lui Filip Nereusz Golanski – „Cu privire la poezie” 1808).

Dante nu a avut nici predecesori şi nici discipoli până în secolul al XVII-lea, atunci când Milton, inspirat (se crede) de „Divina Comedie” a lui Dante a creat nemuritoarea sa operă „Paradisul pierdut”. „Descoperirea” lui Dante a avut loc la începutul secolului al XIX-lea, în epoca romantismului, şi a fost promovat puternic de romanticii poeţi italieni Vittorio Alfieri, Vincenzo Monti şi, în special, Ugo Foscolo. În perioada de luptă disperată pentru libertatea Italiei, Dante a devenit simbolul independenţei şi demnităţii umane. El a apărut la timpul potrivit, fiind purtătorul de cuvânt al aspiraţiilor naţionale şi un profet al unităţii şi libertăţii ţării.

Cum a murit Dante Alighieri?

Dar cine a fost, totuşi, personajul istoric cunoscut ca Dante Alighieri? Să ne ocupăm mai întâi de moartea sa. Conform versiunii oficiale, Dante a murit în 1321, la vârsta de 56 de ani. În timp ce ar fi trecut prin zonele joase şi mlăştinoase ale râului Po, poetul s-ar fi îmbolnăvit de malarie. Călătoriile sale neîntrerupte, viaţa sa dezordonată, concentrarea tuturor puterilor fizice şi spirituale pe scrierea unui ultim poem imens – toate aceste lucru au slăbit organismul poetului. Boala a devenit din ce în ce mai gravă pe zi ce trecea, astfel că inima lui Dante Alighieri a încetat să mai bată în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1321.

Mai departe, istoriografia oficială ne povesteşte că marele poet a fost înmormântat cu mari onoruri. Şi aici apare un prim semn de întrebare: mari onoruri pentru un poet despre care marele Voltaire ne spune că „nimeni nu-l citeşte”? Se presupune că cei mai onorabili cetăţeni din Ravenna ar fi purtat sicriul cu trupul neînsufleţit al autorului „Divinei Comedii” până la Mănăstirea San Francesco, acolo unde înmormântarea a avut loc. Se spune că ceremonia de înmormântare ar fi fost una extrem de nobilă.

Alighieri, Mare Maestru al Cavalerilor Templieri?

Totuşi, 8 ani mai târziu s-a întâmplat următorul fapt. În anul 1329, legatul pontifical cardinalul Bertrando del Pogetto a cerut autorităţilor de la Ravenna rămăşiţele lui Dante, pentru a fi arse în mod public. Aceasta întrucât Dante ar fi fost implicat în afacerile Cavalerilor Templieri, fiind găsit vinovat de legături secrete cu acest ordin. S-ar fi aflat că Dante Alighieri ar fi fost Mare Maestru al Cavalerilor Templieri, cel mai înalt grad de iniţiere în acest ordin. Numai că este o problemă în toate această poveste: acest grad de iniţiere a fost creat abia în secolul al XVII-lea, atunci când Cavalerii Templieri treceau printr-o perioadă de renaştere. E imposibil de explicat cum ar fi fost iniţiat săracul Dante într-un grad ce a fost creat 3 secole mai târziu.

Mormântul lui Dante era gol!

În biografia oficială a poetului se mai relevă faptul că la sfârşitul secolului al XIV-lea, autorităţile din Florenţa au început să-şi dea seama de grava eroare a predecesorilor lor, care l-au exilat pe Dante din Florenţa. Aşa că, oraşul de baştină al poetului i-a construit acestuia un loc de înmormântare. Apoi, Florenţa a cerut locuitorilor din Ravenna să le ofere rămăşiţele poetului. Dar se pare că aceştia din urmă au refuzat să facă acest lucru.

Totuşi, la începutul secolului al XVI-lea, a devenit papă Leo al X-lea (de origine din Florenţa). În acel secol, Ravenna era sub stăpânirea Vaticanului, aşa că cetăţenii din Florenţei i-au cerut papei să ordone întoarcerea rămăşiţelor lui Dante către oraşul său de baştină. Acest lucru s-a întâmplat, iar autorităţile din Ravenna le-au invitat pe cele din Florenţa să ia rămăşiţele poetului. Dar, surpriză! Mormântul s-a dovedit a fi gol! Să fi fost rămăşiţele furate?

Mormantul lui Dante din Ravenna
Mormantul lui Dante din Ravenna

Rămăşiţele lui Dante…îngropate într-o cutie de către un călugăr

Mai trec încă 300 de ani şi ajungem în anul 1865. Italia, între timp, devenise o naţiune liberă, şi se afla în căutarea marilor înaintaşi care au contribuit la naşterea sa. Fără înaintaşi, părinţi fondatori sau istorie veche, e greu să vorbeşti despre grandoarea propriului popor. În mai 1865, Italia se pregătea solemn pentru a aniversa 600 de ani de la naşterea lui Dante. Pentru acest mare eveniment, ei au început reparaţiile mănăstirii San Francesco. În timpul restaurărilor, o cutie mai veche ce a fost îngropată la intrarea în capela Braccioforte (nu departe de mănăstire) a fost descoperită din întâmplare. Curăţată de pământ şi noroi, se putu citi inscripţia: „Călugărul Antonio Santi a pus aici rămăşiţele lui Dante”. Astfel, se pare că acest călugăr Santi a ţinut rămăşiţele poetului, pentru a nu fi luate de Florenţa şi de papă! Înseamnă că nu l-a iubit de papă şi a fost tare nedisciplinat.

În cutie au fost găsite rămăşiţele unui schelet uman. Ministrul educaţiei a trimis un arheolog şi nişte antropologi la Ravenna pentru a identifica rămăşiţele. Atunci când oamenii de ştiinţă au confirmat faptul că acolo se afla rămăşiţele unui mare om de litere, ele au fost puse într-un sicriu şi plasate într-un sarcofag în mauzoleu. Şi până în prezent, ele se regăsesc tot acolo.

Cenuşa lui Dante, descoperită într-un plic din bibliotecă

Dar asta nu e tot. Pe 19 iulie 1999, la Biblioteca Naţională Centrală din Florenţa, printre câteva cărţi rare din secolul al XVII-lea, a fost descoperit un plic din întâmplare. Iar în el se găseau…rămăşiţele lui Dante! Nimeni nu şi-a putut închipui cum a putut apărea acest plic. Avea dimensiunile de 11,5 cm x 7 cm, era plin cu câteva grame de materie cenuşie, şi avea o margine neagră cu sigiliu pe ea, lucru ce atestă autenticitatea relicvei.

Francesco Mazzoni, şeful Societăţii Italiene Danteste şi profesor de filologie dantescă de la Universitatea din Florenţa, a declarat că această descoperire l-a pus într-o stare de şoc. În opinia sa autoritară, termenul de „cenuşa lui Dante”  n-are absolut niciun sens, din moment ce nicio parte a trupului poetului n-a fost arsă. Cum ar fi posibil aşa ceva?

Totuşi, ceva mai târziu a fost descoperit un alt lucru interesant. Atunci când a fost verificat conţinutul găsit în anul 1865, totul a fost turnat pe un covor mic. La sfârşitul ceremoniei, sculptorul Enrico Pazzi a adunat tot ce a mai rămas pe covor şi a luat chiar şi covorul, gândindu-se că trebuie să se mai regăsească câteva particule ale rămăşiţelor. Apoi, el a consultat un notar, iar acesta a confirmat că acele rămăşiţe aparţin însăşi marelui poet. Notarul Saturnino Malagola ar fi exclamat: „Acestea sunt rămăşiţele lui Dante Alighieri!” şi a aplicat sigiliile. Pazzi a împărţit totul în şase plicuri, care le-a trimis directorului Bibliotecii Naţionale. Şi de atunci, nu s-a mai aflat nimic de ele…până în 1999.

Mormânt descoperit exact la 600 de ani de la naşterea poetului. Coincidenţă, nu?

Şi totuşi, unde sunt rămăşiţele lui Dante Alighieri? E posibil ca tocmai călugării, oameni care credeau adânc şi erau supuşi fără îndoială Vaticanului, să fie capabili să scoată scheletul poetului şi să-l ascundă într-o cutie? Şi să-l ascundă într-o asemenea manieră, încât nimeni să nu ştie de acest lucru timp de mai bine 3 secole? Dacă povestea cu plicul găsit între cărţi e una ciudată, atunci cea cu scheletul ascuns de un călugăr e şi mai ciudată. Dante Alighieri nu era vreun sfânt la care călugării să ţină atât de mult. Totul e de fapt mult mai simplu: avem de-a face c-o poveste imaginară, creată de la istoriografia oficială.

Dante Alighieri a trăit de fapt pe Pământ şi probabil că el şi-a scris şi propriile poeme. Numai că n-a trăit în secolul XIV, aşa cum ne învaţă istoriografia oficială, ci mult mai târziu. Pur şi simplu, partizanii Cronologiei lui Scaliger (cronologia oficială a istoriei noastre) l-au pus să trăiască mult mai devreme. Descoperirea rămăşiţelor lui Dante Alighieri s-a făcut exact la momentul potrivit, la aniversarea a exact 600 de ani! Moment mai potrivit ca acesta nu se putea! Dar ce nu s-ar putea face în cinstea gloriei părinţilor fondatori ai unei naţiuni!

„Divina Comedie”, o operă populară în Italia

„Divina Comedie”, în ciuda afirmaţiilor lui Voltaire, a fost o operă foarte populară pe teritoriul Italiei. Aproape imediat după apariţia tipăriturii (în anul 1455, odată cu Biblia lui Gutenberg), în anul 1472 au fost tipărite trei ediţii a „Divinei Comedii” a lui Dante. În anii următori, au mai apărut şi alte ediţii ale acestei opere (Napoli, 1477 şi 1479, Veneţia, 1477, Milano, 1478). Dar cea mai acceptată versiune a „Divinei comedii” este cea din 1481. La începutul secolului al XVI-lea, alte ediţii ale acestei opere sunt reeditate.

Dante in catedrala Santa Maria del Fiore
Dante in catedrala Santa Maria del Fiore

Dante, apare în catedrala florentină Santa Maria del Fiore, dar e ignorat de renascentişti

În 1462, catedrala florentină Santa Maria del Fiore, ce a fost începută la sfârşitul secolului al XIII-lea, de către Filippo Brunelleschi, a fost în sfârşit terminată, după 150 de ani de lucrări. Nu departe de centrul său se află pictat portretul lui Dante, creat de Domenico di Michelino, în care poetul este înfăţişat îmbrăcat în stofă roşie. Cu o mână, poetul deschide cartea „Divina Comedie”, iar cu cealaltă el arată spre zidurile iadului. Uitându-ne la figura sa maiestuoasă, ne vine greu să credem că doar cu 140 de ani înainte, Dante, ce a fost condamnat de Florenţa sa natală, a fost alungat din oraşul său natal.

Şi, iarăşi, avem o discrepanţă cu privire la versiunea oficială a biografiei poetului. În ciuda portretului său maiestuos de la Santa Maria del Fiore, persoana lui Dante a fost trecută în tăcere absolută din partea umaniştilor secolului al XV-lea. Lorenzo Valla, Marcilio Ficino (fondatorul Academiei Platonice din Florenţa) şi marele poet florentin Poliziano – toţi aceşti stâlpi ai umanismului au fost tăcuţi nu doar în ceea ce-l priveşte pe Dante, dar şi pe cei care l-au popularizat pe Dante: Boccaccio şi Petrarca. Unii ar putea explica asta prin faptul că stilul şi limba vulgară a lui Dante sunt mult prea îndepărtate faţă de idealurile de limbă ale renascentiştilor.

Cum e posibil ca Biserica Catolică să închidă ochii la manifestul anti-papal din „Divina Comedie” timp de 300 de ani?

Dar, să vedem ce credea Biserica. Dante a criticat în operele sale Biserica: astfel, o numeşte drept „curvă” şi „hoaţă”, iar papii sunt văzuţi ca arzând în focul veşnic. În schimb, Biserica îl „recompensează”, pictându-l pe pereţii catedralei. Ciudat, nu?

O altă chestiune e şi mai bizară. Viziunile protestante ale lui Dante împotriva Bisericii trebuie să fi fost cunoscute cu cel puţin 200-300 de ani înaintea apariţiei protestantismului (calvinismul şi luteranismul). Totuşi, în secolul al XVI-lea, Biserica Catolică se lupta cu manifestele calvinismului şi luteranismului, închizând ochii la un manifest anti-papal şi mai critic: „Divina Comedie”, care poate fi considerat un „vestitor al Reformei”.

Versiunea din 1477 a "Divinei Comedii"
Versiunea din 1477 a "Divinei Comedii"

Timp de 100 de ani, Dante a fost uitat în Italia

Să vedem în continuare o listă a apariţiilor tipărite ale lui Dante (vom scrie doar anii şi localitatea de apariţie): 1472 – Foligno; 1477 – Veneţia; 1481 – Florenţa; 1484 – Veneţia; 1487 – Brescia; 1491 – Veneţia; 1492 – Veneţia; 1493 – Veneţia; 1497 – Veneţia; 1502 – Veneţia; 1502 – Lyon; 1506 – Florenţa; 1507 – Veneţia; 1515 – Veneţia; 1520 – Veneţia; 1527 – Toscolano; 1529 – Veneţia; 1536 – Veneţia; 1544 – Veneţia; 1545 – Veneţia; 1547 – Lyon; 1551 – Lyon; 1554 – Veneţia; 1555 – Veneţia; 1564 – Veneţia; 1568 – Veneţia; 1569 – Veneţia; 1572 – Florenţa; 1595 – Florenţa; 1613 – Vicenza; 1629 – Padua; 1629 – Veneţia; 1716 – Napoli.

E incredibil! Cum e posibil ca umanitatea să-şi uite propriul titan şi geniu pentru aproape 100 de ani (între 1629 şi 1716), chiar şi în propria sa ţară, Italia? Ce s-a putut oare întâmpla?

Machiavelli (1469 – 1527) îl numeşte pe Dante drept „contemporanul său”

Interesant e faptul că marii iluminaţi ai Italiei secolului ai XV-lea, cardinalul Nicolai Cusanus (1401 – 1464) şi Lorenzo Valla (1407 – 1457) nu rostesc niciun singur cuvânt despre Dante. Primul care o face este Niccolo Machiavelli (1469 – 1527), dar care afirmă despre el că este „contemporanul său”.

Dante aduce aminte de cenzura papală din 1515

În „Divina Comedie”, Dante aduce aminte de un misterios „515, mesagerul Domnului”, care, de neînţeles, este explicat de comentatorii săi ca fiind rearanjarea numeralelor romane DXV (=515), în cuvântul „DVX” ce are semnificaţia de „duce, conducător”. Dar, mai degrabă se poate pune problema dacă nu cumva Dante se referea la anul 1515, anul în care papa Leo al X-lea a introdus cenzura totală în Europa, de pe urma căreia a suferit inclusiv şi Dante. Astfel, se poate aproxima că data morţii lui Dante ar fi de fapt…1520.

„Dante” înseamnă „afurisit” de Inchiziţie?

Numele „Dante” este unul unic şi poate deriva din italianul „dannato” care înseamnă „afurisit şi interzis de Biserica Catolică” – atribut ce ar fi putut fi oferit autorului „Divinei Comedii” de către Inchiziţie, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. Mai remarcăm faptul că soţia lui Dante, Gemma, făcea parte din familia Donati, mult prea aproape de „Danatti” („afurisit”).

Dante îl iubea pe Homer, dar nu ştia limba greacă!

Boccaccio (1313-1375) a publicat operele lui Dante Alighieri, ce au fost create înaintea „Divinei Comedii” şi care erau deja scrise în timp ce se afla în exil. Ce e mai interesant e faptul că Boccaccio a fost primul comentator al „Divinei Comedii”. Se presupune că în 1360 Boccaccio ar fi scris precum că Dante l-a plasat pe Homer deasupra tuturor poeţilor! Este o afirmaţie ciudată, întrucât Dante n-avea cum să-l citească pe Homer, atât timp cât el nu cunoştea limba greacă, şi încă nu existau traduceri ale lui Homer în latină. Aceste traduceri n-au apărut mai devreme de secolul al XV-lea. Atunci, cine a minţit? Boccaccio?

Pălăria roşie a lui Dante, introdusă mult mai târziu după moartea sa

Un alt element ciudat e reprezentat de faptul că Dante apare înfăţişat în pălărie roşie de cardinal. Dar aceste pălării au fost introduse mult mai târziu, după moartea oficială a lui Dante (1321).

Dante s-a inspirat dintr-o carte cunoscută în secolul al XV-lea

De asemenea, nu de puţine ori, Dante e legat de prietenul său, Guido. Guido în limba italiană mai înseamnă şi „conducător”. Conform lui Boccaccio era vorba de poetul Guido Cavalcanti (1250/59-1300), care în traducere ar însemna „conducătorul călăreţilor cântăreţi”. Dar acesta nu e singurul poet cu nume Guido care l-a influenţat pe Dante. Mai este şi Guido de Columna (sec.XIII) care a scris o carte în latină despre războiul troian, şi din care Dante s-ar fi inspirat. Această carte este însă cunoscută nu mai devreme de secolul al XV-lea în formă tipărită.

Austria şi Spania nu puteau fi folosite în „Divina Comedie” a lui Dante la începutul secolului al XIV-lea

Un alt lucru interesant îl reprezintă faptul că Dante menţionează de câteva ori numele de „Spania” şi „Austria” în „Divina Comedie”. Spania la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea? E o bună glumă! Pentru cei care ştiu cât de cât istorie, îşi dau seama că Spania a apărut în denumirile oficiale după anul 1469, anul în care s-au reunit cele două mari provincii spaniole (Castilia şi Aragon), odată cu actul de căsătorie al reginei Isabela de Castilia cu regele Ferdinand al II-lea de Aragon. De asemenea, şi „Austria” s-a folosit tot începând cu sfârşitul secolului al XV-lea.

Enigma lui Brunetto, tutorele lui Dante

Un alt biograf al lui Dante a fost Leonardo Bruni (care se presupune că ar fi trăit între 1374 şi 1444) şi a scris volumul XII din „Istoria Florenţei”, ce ar fi fost publicat în 1439, dar această dată este înaintea apariţiei tipăriturii, aşa că, cel mai probabil, această istorie a fost publicată în prima jumătate a secolului al XVI-lea. E interesant faptul că în „Divina Comedie”, apare un anume „Sir Brunetto” ca fiind unul din tutorii lui Dante.

Shakespeare, a folosit acelaşi termen contemporan ca şi Dante
Shakespeare, a folosit acelaşi termen contemporan ca şi Dante

„Argonauţi” a fost folosit de Shakespeare, după 300 de ani după Dante? Improbabil!

Precum se ştie, din punct de vedere al istoriografiei oficiale, între Dante (1265-1321) şi Petrarca (1304-1374), pe deoparte, şi Shakespeare (1564-1616), pe de altă parte există o diferenţă de circa 250-300 de ani. Dar în „Divina Comedie”, apar texte în care ei vorbesc unul de celălalt. Astfel, în „Paradisul” (cântul XXXIII) apare scris următorul fragment:

„Ci mai vârtos o clipă m-a făcut să uit, decât mileniile izbânda preavajnicului neam argonaut”.

Dar cine a vorbit de argonauţi pentru prima dată în istorie? Shakespeare! Interesant e faptul că nimeni, înainte de Shakespeare, n-a mai folosit această denumire de argonauţi. Totuşi, dacă l-am considera pe Dante ca aparţinând sfârşitului de secol XV şi începutului de secol XVI, pe studentul său, Petrarca, secolului XVI, atunci n-ar mai exista niciun gol stilistic în poezia europeană occidentală, gol de circa 200-300 de ani: autorul „Pleiadelor”, francezul Pierre Ronsard (1524-1585) şi italianul Torquato Tasso (1544-1595) pot fi consideraţi cu adevărat studenţii şi discipolii lui Petrarca. Şi apoi, la sfârşitul secolului al XVI-lea, Shakespeare şi-a publicat operele.

Lorenzo Magnificul (1449-1492), „înaintaşul lui Dante”

Un alt aspect care poate pune pe gânduri, îl reprezintă faptul că Lorenzo Magnificul (1449-1492), conducătorul Florenţei, dar şi poet destul de inferior lui Dante, era considerat a fi „unicul înaintaş” a lui Dante. Cum aşa!? Dar Dante parcă a trăit în secolele XIII-XIV…

Dante, membru al unei frăţii religioase ce nu exista când se presupune că a trăit el

Frăţiile religioase reprezintă un alt aspect care pot naşte întrebări privind secolul în care a trăit Dante. Ele au apărut în Italia, în secolul al XIV-lea, dar au cunoscut cea mai mare dezvoltare în secolul al XV-lea, când peste 400 dintre ele se aflau în centrul şi nordul Italiei. În Florenţa, frăţiile erau numite „companii” („compagnia”). Membrii frăţiilor se aflau în locuinţe private şi se rugau, sărbătoreau ritualuri religioase şi cântau imnuri religioase. Frăţia Magi era cea mai importantă. Şi Dante era membru al acestei frăţii; e curios cuma  devenit membru al acestei frăţii după ce a murit!

"Crucea Sudului" apare in "Divina Comedie"
"Crucea Sudului" apare in "Divina Comedie"

„Crucea Sudului” apare în opera lui Dante, deşi n-avea cum să afle de existenţa ei în secolul al XIII-lea!

Să citim puţin tot din „Divina Comedie”, „Purgatoriul”, Cântul 1:

„Zvârlea de sus luceafărul betele şi zâmbet anina13 spre răsărit, învăluind alaiul lui de stele,
când eu întors spre dreapta mea-am zărit la cel’lalt pol patru lumini deodată, ce primelor făpturi li s-au ivit.
Tot cerul s-ar fi zis că se desfată
în raza lor; o, văduvită ginte,
ce parte n-ai să le zăreşti vreodată!
Şi luând apoi spre cel’lalt pol aminte, când mă sucii pe unde-i Ursa Mare, pierită acum de unde sta-nainte,”

Să ne referim puţin la cele patru stele. Conform experţilor lui Dante, cele patru stele ar reprezenta cele patru virtuţi ale vechii lumi: înţelepciunea, dreptatea, curajul şi cumpătarea. Dar de ce să nu ne gândim că cele patru stele nu reprezintă altceva decât…astre cereşti? Cele patru stele reprezintă de fapt „Crucea sudului”, cea mai cunoscută constelaţie a emisferei sudice (în zilele noastre, ea nu e considerată constelaţie, făcând parte din constelaţia Centaurul). Cea mai importantă caracteristică e faptul că aceste stele nu pot fi văzute din emisfera nordică, dar, datorită fenomenului de precesie, ele puteau fi observate în urmă cu peste 2.000 de ani şi din emisfera nordică.

Dar cum putea şti Dante de aceste patru stele ce nu puteau fi observate din emisfera sudică? Poate datorită călătoriilor întreprinse peste mări şi oceane începând cu secolele XV-XVI. De exemplu Amerigo Vespucci a scris cum a observat în 1502 „patru stele măiastre”, în timp ce a călătorit cu vaporul în emisfera sudică.

În Cântarea VIII din „Purgatoriu”, iar se vorbeşte despre cele 4 stele:

„La ce te uiţi?” grăi Virgil blajin. „Spre aştrii,-am zis, ce despletesc betele şi-mbracă ceru-n roşu de carmin.”
Răspunse el: „Acele patru stele văzute-n zori, ajuns-au dimpreună, şi-acestea-au răsărit unde-au fost ele.”

Aşadar, încă o dată: de unde putea şti Dante de aceste patru stele în jurul anului 1300, dacă ele au fost descoperite abia în urma călătoriilor efectuate în emisfera sudică, de la sfârşitul secolului al XV-lea?

Soluţia propusă

Probabil că a existat cu adevărat un Dante care a trăit în secolul al XIII-lea, dar, principala sa lucrare „Divina Comedie” e posibil să nu fie scrisă de el, ci mult mai târziu, în secolul XV, şi atribuită lui Dante, acest poet obscur al secolului al XIII-lea. Astfel, Dante a devenit un mare poet, şi a servi mai bine drept „părinte-fondator al naţiunii italiene”. Nu uitaţi cele spuse în acest articol: fără înaintaşi, părinţi fondatori sau istorie veche, e greu să vorbeşti despre grandoarea propriului popor.