Comunismul a fost întotdeauna împotriva religiilor, a spiritualităţii. Autorităţile comuniste din România nu au făcut excepţie de la această „regulă” în perioada 1948-1989, cât s-au aflat la putere. Mii de preoţi şi călugări au fost arestaţi şi torturaţi, iar sute de biserici au fost distruse în timpul comunismului. Dar, perioada cea mai „neagră” împotriva bisericilor şi religiei a fost cea cuprinsă între sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’60.
Aşa cum aflăm din cartea lui Cristian Troncotă – „Torționarii. Istoria instituției Securității regimului comunist din România (1948-1964)” – în octombrie 1955, ministrului de interne comunist, Alexandru Drăghici, îi este prezentat un referat intitulat „Măsuri în problema mănăstirilor de pe teritoriul RPR“. În opinia securiştilor care au întocmit documentul, „mănăstirile din România, atât înainte, cât și după 23 august 1944, avuseseră un rol antipopular și antisocial”. Sunt propuse trei soluții:
1. Desființarea mănăstirilor și trecerea lor în proprietatea statului.
2. Concentrarea călugărilor și a călugărițelor în câteva mănăstiri și interzicerea circulației acestora, concomitent cu desființarea atelierelor și școlilor monahale.
3. Măsuri menite să scoată masele de credincioși de sub influența mănăstirilor, dar și limitarea recrutării de noi călugări.
Conducerea comunistă decide că ultima variantă e cea mai bună. Astfel, se pun în mişcare campanii imediate și directe pentru combaterea misticismului, însoțite de măsuri pregătitoare:
* Cunoașterea fenomenelor naturii și explicarea lor clară, în măsura puterii de cuprindere a țărănimii, cu accent „asupra părților care demonstrează contradicțiile cu Biblia”.
* Alegerea cu grijă a filmelor care rulează la căminele culturale sătești și la caravanele cinematografice.
* Discreditarea călugărilor și călugărițelor prin exploatarea în presă a unor delicte, vicii etc.
