Cum au fost măcelăriţi catarii, călugării budişti în straie de creştini

7.596 vizualizari

O doctrină periculoasă apare în Franţa Evului Mediu

Raymond al VI-lea (1156-1222), conte de Toulouse, era un prinţ puternic şi bogat din Franţa. Legăturile lui cu Biserica erau mai degrabă proaste. Domnea peste o curte strălucitoare şi o civilizaţie rafinată, plasată sub semnul toleranţei şi al artei. Se urmărea emanciparea felului de viaţă, ridicarea omului deasupra condiţiei lui sociale, la mare cinste fiind osteneala de a plăcea şi a încânta. Libertatea spiritului se întindea până la libertatea conştiinţei.

Şi totuşi, în acest mediu optimist, plin de viaţă şi de bucuria de a trăi, se va naşte brusc, apoi se va dezvolta cu o viteză fulgerătoare o doctrină melancolică, ascetică, o tendinţă violentă spre mortificare şi respingere a lumii noastre, a pământului nostru, a universului nostru vizibil. Un adevărat acces de febră, care avea să înspăimânte Europa şi îi va produce atâta teamă, încât, pentru a scăpa de ea, a o ucide din faşă, va atrage asupra-i Inchiziţia cea mai hotărâtă, represaliile cele mai feroce. Care era această doctrină în faţa căreia tremurau Vaticanul şi creştinătatea, fiind gata să compromită lenta şi laborioasa gestaţie a naţiunii franceze?

Catarismul, o doctrină inspirată de budism

Catarismul a reţinut câteva formule creştine şi a comentat în felul lui Evangheliile, dar, de fapt, se inspira din budism. La începutul  secolului al XIII-lea,  începeau  să fie întâlniţi pe drumurile Languedocului nişte oameni înveşmântaţi în negru, oprindu-se adesea în cale ca să-i ajute pe cei aflaţi în nevoie,  să-i îngrijească pe bolnavi,  să consoleze durerile. Peste tot erau priviţi cu respect. Ce predicau ei? Că lumea era împărţită între spirit şi materie. Că Dumnezeul binelui crease spiritul, că Dumnezeul răului crease materia. O doctrină uimitoare!

Satana pătrunde în cer. Se duce şi înrobeşte îngerii şi-i face să cadă pe pământ: îi materializează. Dar, în cer, continuă să se lupte cu îngerii care i-au rezistat, cu cei care au rămas fideli. Nu a reuşit să-i învingă, pentru că sunt prin natura lor indisolubil legaţi de Dumnezeu şi de bine. Îngerii capturaţi de Satana sunt păstraţi şi introduşi în corpuri pe măsură ce se produc actele carnale. Se vor reincarna, fie sub formă animală, fie sub formă omenească.

Fără carne…fără înjurături…trupul era înjosit…

Dumnezeu, după concepţia catarilor, a părăsit aşadar pământul. Catarii aveau episcopii lor: „perfecţii”. Aceştia erau expuşi unei morale extrem de riguroase. Orice act trupesc le era interzis. Omuciderea era un păcat, laşitatea în faţa suferinţei şi morţii, de asemenea. Nu aveau voie să mintă, nici să înjure. Nu puteau mânca niciun fel de carne şi posteau adesea numai cu pâine şi apă. Dispreţuiau trupul, se rugau şi meditau mult. Uitau de ei, în profitul aproapelui. Simplii credincioşi nu erau obligaţi să respecte aceste reguli, ceea ce explică în bună parte succesul doctrinei. Muribunzii puteau să-şi răscumpere păcatele dintr-odată, trecând la această religie în pragul morţii. Un exemplu faimos de „perfect” este acel ţăran care, dispreţuind actul sinuciderii, ajunsese să nege, în viaţă fiind, carnea lui inutilă, şi rămăsese mai mulţi ani, aşezat pe o bancă, în faţa uşii lui, într-o încremenire de piatră. Venea lumea în pelerinaj să-l vadă.

Biserica romană era dur atacată de catari. Şi doctrina făcea în Midi (sudul Franţei) progrese fulgerătoare. Ea beneficia de largul spirit de toleranţă, precum şi de lipsa de popularitate a demnitarilor Bisericii, care îşi etalau luxul şi uneori mârşăviile. Preoţii săraci trăiau adesea în bună înţelegere cu ereticii. La primele plângeri venite la Roma, aceştia au răspuns: – Suntem obligaţi să mărturisim că se comportă foarte cinstit.

Papa Inocentiu al III-lea
Papa Inocentiu al III-lea

Biserica şi noul papă, Inocenţiu al III-lea, hotărâţi să pună capăt ereziei

Dar Biserica, îngrijorată de a-şi vedea autoritatea fisurându-se din ce în ce mai mult în faţa societăţii pe care o domina, nu putea să stea multă vreme fără să reacţioneze. Ea a găsit omul energic, nestăpânit, de care avea nevoie: un papă de treizeci şi şapte de ani – Inocenţiu al III-lea (1161-1216).

Inocenţiu al III-lea a vrut de la început să folosească persuasiunea şi să contraatace pe terenul religiei. Destinul i-a oferit în acest scop un om senzaţional: Sfântul Dominic. Precum „perfecţii”, Sfântul Dominic bătea drumurile, se hrănea cu puţină supă şi se culca sub cerul liber. Ajungea în sate şi se adresa populaţiei eretice, care îi aprecia curajul, pasiunea, abnegaţia. Dar opera Sfântului a fost brusc sfărâmată şi cursul istoriei accelerat în mod brutal de un incident.

Începe masacrul asupra catarilor

În ziua de 14 ianuarie 1208, într-un mic sat de pe malul Ronului, un gentilom al contelui de Toulouse s-a luat la harţă cu legatul papei şi l-a ucis cu o lovitură de pumnal. Acesta va fi semnul noii  cruciade, numită a albigenzilor, pentru că primele condamnări pentru erezie au fost pronunţate de Biserică în dioceza Albi în 1161. Cavalerii din Nord, conduşi de Simon de Monfort (1160-1218) şi luptând în numele papei, s-au năpustit asupra Sudului. Nu toţi erau călăuziţi de credinţa lor creştină. Ocazia era bună pentru a pune mâna pe bogăţiile acelui Languedoc prosper şi însorit.

În această acţiune, spiritul de cucerire se îngemăna cu cel de inchiziţie. Totul era îngăduit pentru exterminarea, odată pentru totdeauna, a acestor duşmani ai Domnului şi, în acelaşi timp, pentru supunerea prinţilor mândri şi rafinaţi care îi susţineau. Armata lui Simon de Monfort s-a reunit la Lyon, a coborât spre Occitania pe Ron şi a asediat Beziers, oraşul vicontelui Trenceval. Opt mii de persoane – catari şi catolici – au fost masacrate în biserica Madeleine.

Omorâţi-i pe toţi, Dumnezeu îi va recunoaşte pe ai lui!

Simon de Monfort, întrebându-l pe legatul papei pe cine trebuie să ucidă, cum să-i deosebească pe bunii creştini de eretici, a auzit răspunzându-i-se prin celebra frază:
– Omorâţi-i pe toţi, Dumnezeu îi va recunoaşte pe ai lui.

În ziua de 1 august 1208, a avut loc asediul oraşului Carcassone. Din 1209 până în 1211, Simon de Monfort şi-a continuat metodic cucerirea. În anul 1212, nu-i mai rămăseseră decât Toulouse şi Montauban.

Cucerirea finală

În 1216, Toulouse s-a revoltat. Simon de Monfort a devastat o parte din oraş, dar nu l-a putut cuceri. În ziua de 25 iunie 1218, o piatră aruncată de pe zidul de apărare l-a lovit de moarte pe şeful cavalerilor din Nord. Cruciada feudală s-a terminat. Va începe cucerirea regală. Pământul occitan, care se putuse crede salvat, rezistând invaziei Nordului, va cădea în mâinile lui Ludovic al VII-lea, regele Franţei. Apoi urmează Sfântul Ludovic, care va pune capăt crizei. Franţa de Sud şi Franţa de Nord, după o expresie impresionantă a ducelui de Levis-Mirepoix, îşi deschidea, în sfârşit, una alteia braţele însângerate.