Cum arăta oraşul Iaşi în anul 1854: bălţile şi noroaiele oraşului i-au speriat pe toţi soldaţii şi ofiţerii austrieci!

  •  
  •  
  •  
  •  

Între anii 1854-1856, un ofiţer austriac, pe nume Moritz Edlen von Angeli, a trăit trei ani de garnizoană în Iaşi. În anul 1900, la Stuttgart, apar amintirile acestuia (Moritz Edlen von Angeli, k.u.k. Oberst: Altes Eisen. Intimes aus Kriegs- und Friedensjahren; cartea poate fi achiziţionată şi în anul 2021 dintr-un anticariat din Germania – booklooker.de).

Ofiţerul austriac descrie cum în noiembrie 1854, înainte de a ajunge în străvechea capitală a Moldovei, venind dinspre Târgu Frumos, i s-a înfăţişat în faţa ochilor “ein entzückendes panorama”, adică o “panoramă încântătoare” a oraşului. În nordul Iaşului se întindea “Kopo”-ul (Copou), “das quartier noble der Bojarie”, adică “cartierul nobil al boierilor”, iar spre est se afla Tătăraşii, “die armliche Vorstadt”, adică “o suburbie sărăcăcioasă”.

Tabloul ce i se desfăşura era un amestec de lumini şi de reflexe care jucau peste soarele de toamnă, peste haosul de acoperişuri, peste terasele palatelor aurii, peste turnurile verzi ale bisericilor ortodoxe şi peste nenumăratele cupole ale caselor boiereşti, o impresie de neuitat, care amintea involuntar de tabloul înşelător al “Fetei Morgana”.

laşul, oraşul de la “graniţa culturii occidentale”, este privit de Angeli ca punctul unde “se întâlnesc Orientul şi Occidentul”. Nicăieri sărăcia nu era atât de apropiată de strălucirea bogăţiei şi amestecul aceasta nu era nicăieri mai intim decât la Iaşi. Cartierul Păcurari a produs îndeosebi o puternică impresie asupra lui Angeli, prin “coloritul său strălucit”, care dădea o notă înşelătoare acestui cartier, sărac în realitate.

Străzile constituiau, pentru ofiţerul austriac, cel mai interesant aspect al Iaşilor: canalizarea necunoscută, trotuarele improvizate din cele mai diverse materiale. Deşi regimentul său nu venea din cele mai îngrijite oraşe ale Austriei, totuşi bălţile laşului i-au speriat pe toţi soldaţii şi ofiţerii austriaci. Angeli arată cum antreprenorii care luau în grija lor pavarea oraşului utilizau materiale putrede, astfel încât podurile de scânduri de pe străzi se găureau repede sub copitele cailor. Unde podurile de scânduri lipseau, domnea praful pe timp de secetă şi nămolul pe timp ploios. Mersul căruţelor era aproape imposibil. Iaşul era străbătut de străzi strâmte, posomorâte, cele mai multe nepavate şi aproape toate mărginite de şiruri de căsuţe mici, întrerupte din când în când de un palat semeţ, care strălucea puternic peste mizerabilele acoperişuri de paie.

Angeli găsea însă romantică şi pitorească poziţia Iaşului, aflat pe dealuri. Ordinea urbană nu se putea vedea decât în “Uliţa Mare” (aflată în centrul urbei), unde era concentrată şi viaţa de afaceri a Iaşului. Pe timp bun, boierimea îşi plimba căleştile prin Copou. Pe timp rău, oamenii se plimbau pe jos, cu pantalonii suflecaţi. Doar străzile care conduceau la reşedinţa princiară erau îngrijite de Primărie.

Punctul de atracţie al capitalei Moldovei rămânea cartierul Copoului. O stradă pietruită se desprindea din Uliţa Mare şi trecea altădată printr-o grădină de la care a luat numele întregul cartier. Copoul avea o singură stradă practicabilă din tot oraşul.

Iaşul apărea presărat de nenumărate biserici, toate construite în acelaşi stil, pe care Angeli îl credea rusesc. Centrul oraşului era diferit faţă de periferie, având casele acoperite cu ţiglă, pe când la marginea oraşului casele se acopereau cu stuf.

Cartierul Bahluiului i-a făcut cea mai urâtă impresie, prin murdaria sa. Angeli a văzut cum femeile aruncau în plină zi, în mijlocul străzii, dejecţiile vitelor. Vara aerul devenea irespirabil prin partea locului. Dimineaţa, dacă rătaceai pe străzile sale, vedeai oameni care dormeau în faţa uşilor casei, dezbrăcaţi sau la adăpostul unei mobile stricate.

În bordeiele îngropate în pământ, aflate la marginea oraşului, locuiau cei mai săraci locuitori, care duceau “vieţi de troglodiţi” (“ein Troglodytenleben”). În unele din ele, animalele locuiau laolaltă cu oamenii, lucru pe care Angeli îl constată şi în casele boiereşti, unde câinii şi pisicile împărţeau patul cu stăpânii.


  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un comentariu