Legenda incredibilă a Căpitanului Costache, poliţistul-monstru care a băgat spaima în bucureşteni

0
3.608 vizualizari

Cei mai în vârstă din Bucureşti poate au auzit sau mai spun câteodată expresia “Dar ce, suntem pe vremea lui căpitan Costache?”. Dar, căpitanul Costache n-a fost un vis, o iluzie, un personaj legendar, ci o realitate, o realitate dureroasă, care, în generaţiile trecute, a lăsat urme vindecate cu multă greutate. Despre el s-a dus faima, acest poliţist din Bucureştii secolului al XIX-lea asuprind şi schingiuind nu numai pe cei vinovaţi, dar de multe ori şi pe cei fără nicio vină.

Cum a ajuns Costache Chiorul să conducă ordinea publică în Bucureşti

Căpitan Costache (sau Costache Chilinia, poreclit ,,Chiorul“) a intrat în serviciul Agiei bucureştene (Poliţiei) în 1824, dar teribila sa faimă s-a accentuat prin 1830 şi, mai cu seamă în jurul anului 1840, pe vremea când şef al poliţiei din Bucureşti era fostul mare logofăt Manolache (Emanoil) Florescu (1836-1842). În aceasta vreme, Costache Chihaia era comandantul dorobanţilor agieşti, adică al corpului de slujbaşi de poliţie – 50 la număr -, care asigura ordinea şi paza în capitala ţării. Poliţia se numea Agie, fiindcă altădată şeful său era agă sau vel-agă, boier de categoria a doua. Şi pentru că deţinătorii funcţiilor în stat erau aleşi dintre boieri si boiernaşi, însuşi Costache Chihaia era serdar.

Manolache Florescu, şeful Agiei, avea o casă de copii – doi băieţi şi cinci fete – şi trecuse de vârsta când putea să facă faţă ostenelilor pe care le pretindea funcţia de şef al poliţiei. Se mulţumea cu veniturile Agiei, legale şi extralegale, şi se sprijinea pe doi-trei subalterni cărora le dăduse mână liberă şi care-l ascultau orbeşte. Între aceştia, căpitan Costache era cel dintâi, fiindcă el deţinea forţa de execuţie cu care ţinea oraşul în mâini.

În octombrie 1842, Alexandru Ghica Vodă a fost silit să părăsească domnia, iar în ianuarie 1843 a venit domn Gheorghe Bibescu. Prin ofisul din 29 iunie 1843, acesta alcătuia un nou guvern, în care bâtrânul Manolache Florescu, socrul fratelui domnului, a fost numit şeful Departamentului Credinţei, în locul lui fiind adus, ca şef al Agiei, vel-logofătul Iancu Manu, de asemenea rudă a lui Bibescu. Această schimbare a bucurat cel mai mult pe şeful dorobanţilor, căpitanul Costache, care era un vechi devorat al noului numit.

Teroarea băgată de Costache Chiorul în bucureşteni

Timp de 26 de ani, protejatul celor doi boieri care au condus poliţia Capitalei a fost biciul de foc şi urgia unei populaţii înspăimântate şi terorizate până dincolo de marginile răbdării.

Costache Chiorul n-a fost decât un sinistru tip de poliţist samavolnic şi hrăpăreţ, care reuşise să dea numelui său echivalenţa unui strigăt de groază. Faima sa pătrunsese deopotrivă între negustorii şi mahalagiii paşnici şi cinstiţi ai Bucureştilor, ca şi între vagabonzii, borfaşii şi tâlharii de toate categoriile, care jecmăneau sau jefuiau la drumul mare. Şi, pentru oamenii timoraţi dar paşnici şi corecţi, ca şi pentru răufăcătorii foarte numeroşi ai epocii, căpitanul Costache era omul fără milă, care te jefuia de ultimul ban din pungă.

Deşi s-au bucurat de o tristă faimă, care s-a prelungit multă vreme după ce ieşise din actualitate, faptele căpitanului Costache se cunosc însă mai puţin. Eroii săi fiind în cea mai mare măsură oameni simpli, buni şi răi, fără situaţie socială, obişnuiţi să rabde şi să tacă, au făcut ca faptele sale să fie înăbuşite în beciurile Agiei, de unde strigătele de suferinţă rareori răzbateau până în stradă. Din această pricină, isprăvile sale, nesfârşit de multe şi sângeroase, au intrat toate în uitare. A rămas însă de pomină sistemul său, metoda de a face cercetări, gama variată a mijloacelor de a schingiui ca să obţină mărturisirea convenabilă. Totuşi, câteva din faptele sale care ilustrează sistemul ne sunt cunoscute din cartea lui Alexandru Antemireanu, care oglindeşte sinistrul personaj în preajma anului revoluţionar 1848.

Îşi însuşea prada jefuitorilor…

Jefuitorii şi tâlharii aveau la Agie un tratament special: bătaia cu gârbaciul (gârbaciul este un bici făcut din mai multe curele împletite, uneori cu vârfurile plumbuite sau din vână de bou). Bătaia era argumentul cel mai convingător, nu ca să scoată mărturisirea adevărului, ci ca să indice locul unde a fost ascunsă prada. Ceea ce-l interesa pe Costache Chiorul era să afle unde sunt ascunşi banii şi obiectele jefuite, dar nu pentru a fi înapoiate celui păgubit. Nu, goana după această pradă era născută mai mult din nesecata poftă de înavuţire a acestui om al stăpânirii. După ce afla ce-l interesa, Costache îl făcea scăpat pe pungaş.

În sistemul poliţist al căpitanului Costache, percheziţiile domiciliare ocupau un loc important. Ele erau prilej de însuşire a unor lucruri de folos pentru necesităţi proprii, mai ales când se căutau obiectele jefuite, care îl făceau să răscolească tot şi să întoarcă pe dos casa bănuită.

Căpitanul Costache fugi ca un laş de revoluţionarii paşoptişti

La începutul verii anului 1848, când în Bucureşti se arătau simptomele unei agitaţii în rândurile tineretului şi ale negustorilor, căpitanul Costache a rămas devotat regimului. Supraveghea toate casele „suspecte” în care se adunau revoluţionarii. Aflând că sunt supravegheaţi, cei mai mulţi dintre revoluţionari au reuşit să fugă din Bucureşti. Departamentul din Năuntru (aşa se chema atunci Ministerul de Interne) îi dădu serdarului Costache mână liberă ca să cerceteze toată ţara pentru a-i prinde pe fraţii Golescu, pe Ion Heliade Rădulescu, pe Grigore Grădişteanu, pe Alecu Paleologu şi pe alţi revoluţionari care au fugit din Capitală pentru a ajunge în Transilvania.

Dar, cei mai mulţi dintre revoluţionarii paşoptişti n-au mai plecat în Transilvania, ci s-au aflat la Islaz, formând o mulţime imensă care pornise spre Capitală. A doua zi, la 11 iunie 1848, când mulţimea din oraş se îndrepta valuri-valuri spre palatul domnesc pentru a supune lui Gheorghe Bibescu proiectul de constituţie, căpitan Costache şi dorobanţii săi aveau poruncă să oprească mulţimea şi s-o împrăştie. El şi-a desfăşurat dorobanţii la capul unei străzi, hotărât să înfrunte mulţimea ce venea cântând şi strigând lozinci revoluţionare. Căpitanul Costache, văzând mulţimea aceea imensă înaintând, şi-a dat seama că nu-i va face faţă, dar totuşi nu se clinti din loc.

Doi dorobanţi căzură răniţi de pe cai; o piatră zvârlită cu putere izbi drept în cap calul pe care se ţinea căpitan Costache. Animalul se poticni, iar Costache căzu de pe cal; dorobanţii năvăliră în jurul lui. Îl ridicară de jos pe căpitan şi-l aşezară din nou pe cal. Dar căzătura aceasta, ca prin farmec, îi risipise tot curajul de până atunci, şi, căpitanul Costache, cum se văzu din nou călare, întoarse calul şi o luă la fugă, cu toţi dorobanţii lui.

Căpitanul Costache îşi face biciul “din piele de român”…

La scurtă vreme după instaurarea puterii revoluţionare, aceasta a fost dată jos la 20 iunie 1848 de forţele reacţionare, iar, începând de atunci o teroare groaznică se dezlănţui împotriva populaţiei oraşului. Căpitanul Costache alerga ca un nebun pe străzile Capitalei, dintr-o mahala în alta, şi striga în gura mare ca să bage groaza în mulţime: „Îmi voi împleti biciul cu piele de român, îmi voi zugrăvi şeaua cu sânge de român, ca să poată ţine mai bine minte românul ce poate libertatea când se încearcă să fie pe aici”. În legătură cu aceste evenimente, Nicolae Bălcescu, într-o scrisoare trimisă lui Ion Chica la Constantinopol, relata: „Vestitul căpitan Costache iese cu biciul pe uliţe”.

Mai târziu, după înăbuşirea revoluţiei şi arestarea conducătorilor săi, în Bucureşti, trupele otomane trecură la jafuri şi siluiri, mai ales în mahalaua Izvor, iar biciul dorobanţilor şi gârbaciul lui căpitan Costache începuseră a juca rolul de mai înainte.

Era urât ca un demon

Oamenii căpitanului Costache răpeau din mahalale fetele sau femeile care-i plăceau. Acestea erau duse în anumite case tăinuite unde monstrul îşi batea joc de ele şi apoi cu ameninţări groaznice, să nu spună la nimeni nimic, le dădea drumul acasă. Pentru acest motiv, mulţi părinţi, fraţi, rude sau logodnici ii jurau răzbunare, dar n-au izbutit s-o pună în practică.

Era un om urât şi rău ca un demon – „întruchiparea răului” – şi, cu toate că, în ultima vreme, era chior de un ochi, avea „un ochiu de uliu”. Pe făcătorii de rele care-i cădeau în mână, după ce-i snopea în bătaie, ca să mărturisească şi cele făcute şi cele nefăcute, îi băga în închisoarea de la Sf. Anton (Piaţa de Flori) sau îi trimitea la ani grei de temniţă.

Chiar oamenii cei mai răi nu doreau nici duşmanilor lor să intre în mîinile lui căpitan Costache, pentru vreo bănuială sau faptă oarecare, iar cine avea această nefericită ocazie, apoi nu mai era om toată viaţa. Mamele, ca să-şi adune copiii de pe străzi sau în alte ocazii de neascultare, îi speriau cu vorbele: „Fugi că vine căpitan Costache!” şi atât îi trebuia micuţului neînţelegător, că imediat se şi făcea nevăzut; părăsea uliţa sau maidanul şi se ascundea cât mai repede în fundul curţii sau in pivniţa casei.

Avar după bani

Cu toate ca avea salariu bun, gratificaţii serioase, jafuri şi nenumărate ciubucuri, căpitan Costache se împrumuta cu bani. De la unii lua sume relativ mici, pentru care nu dădea nicio chitanţă, dar nici nu-i înapoia vreodată, de la alţii însă primea sume destul de mari, pentru care dădea chiar zapis la mână, punând amanet pe casă, că dacă nu va plăti la timp, să i se vândă la mezat (licitaţie). De multe ori reţinea cu lunile chiar salariile dorobanţilor pe care-i comanda şi pentru care încasa el banii.

Serdarul Costache Chihăiescu, aşa cum a fost cunoscut în ultima parte a vieţii sale, a locuit până la 1838 în casa fostei sale soţii Uţa din mahalaua bisericii Alba-Postăvari, iar mai apoi şi-a construit casă proprie, departe de centrul oraşului, pe actuala Cale a Plevnei, care se numea pe atunci uliţa Podul de Pământ. Casa lui căpitan Costache era mare şi spaţioasă, frumos şi bogat mobilată, cu o grădină întinsă. În curte avea o fântână, cu apă foarte sălcie, în care se aruncau căpăţâni de zahăr s-o îndulcească, pentru a fi bună de băut.

Căpitanul Costache a fost căsătorit de câteva ori, dar numai cu cea din urmă, cu Siţa, a avut copii: trei băieţi şi două fete. Costache Chiorul a murit bătrân şi a fost înmormântat în curtea bisericii Sf. Constantin din Calea Plevnei.

Sursa (adaptarea proprie): revista “Magazin istoric”