Bismarck, Cancelarul de Fier al Germaniei, vroia ca după moarte cadavrul să-i fie atârnat în vârful unui copac
La optzeci şi trei de ani, Otto von Bismarck (1815-1898), supranumit Cancelarul de Fier al Germaniei, suferea de nevralgii faciale şi de atacuri violente de gută. Moartea nu-l speria, dar perspectiva de a fi închis într-un coşciug sub un petic de pământ jilav îi era insuportabilă. „Între copaci, în aer liber, acolo aş vrea să-mi găsesc odihna, sub razele soarelui şi adierea răcoroasă a vântului.” I-ar fi plăcut ca după moarte cadavrul să-i fie ridicat într-un sac în vârful unui copac, să fie legănat de vânt, scuturat de furtună, încins de soare, cum erau cadavrele vechilor germani.
Pe 28 iulie 1898, Bismarck încă mai bea şampanie, îşi fuma cele cinci pipe zilnice şi îl blestema pe medicul care îl sfătuia să stea în pat. A doua zi dori totuşi să se împărtăşească. „Înainte!”, spuse golind dintr-o înghiţitură potirul. Pe 30 iulie, spre sfârşitul după-amiezii, mărturisi: „Nu dorm noaptea la gândul că îmi vor fărâmiţa acest edificiu pe care l-am ridicat piatră cu piatră.” În cursul serii suferi câteva sincope şi începu să delireze. În delirul lui, cuvintele „Rusia” şi „Germania” reveneau deseori. Spre ora unsprezece, Bismarck strigă: „Dar Germania? Vai, Germania…”, apoi se ridică brusc în pat, duse mâinile la ochi, pentru a îndepărta parcă o vedenie înspăimântătoare şi îsi dădu sufletul.
La optzeci şi trei de ani, Otto von Bismarck (1815-1898), supranumit Cancelarul de Fier al Germaniei, suferea de nevralgii faciale şi de atacuri violente de gută. Moartea nu-l speria, dar perspectiva de a fi închis într-un coşciug sub un petic de pământ jilav îi era insuportabilă. „Între copaci, în aer liber, acolo aş vrea să-mi găsesc odihna, sub razele soarelui şi adierea răcoroasă a vântului.” I-ar fi plăcut ca după moarte cadavrul să-i fie ridicat într-un sac în vârful unui copac, să fie legănat de vânt, scuturat de furtună, încins de soare, cum erau cadavrele vechilor germani.
