Acum circa 200 de ani, un profesor belgian a arătat prietenilor săi un aparat destul de primitiv și de curios format din două discuri: pe unul erau câteva deschizături crestate la distanțe egale, iar pe celălalt se afla desenat un băiat cu o minge. Într-o figură, mingea era pe pământ, într-alta în aer, într-o figură băiatul atingea mingea, într-alta nu. Profesorul Joseph Plateau de la Universitatea din Liege a arătat mașinăria această caraghioasă colegilor săi și figurile aspre și solemne ale universitarilor au devenit pe loc amuzante și copilărești. Băiatul cu mingea nu mai era un desen. Era o jucărie aproape vie, era un puști neastâmpărat care sărea, lovea mingea, o arunca în jos, apoi o prindea din nou în palme.
Probabil, în ziua aceea studenții din Liege s-au bucurat de o neașteptată și ciudată indulgență. În ziua aceea profesorul de sanscrită, de obicei morocănos, a venit acasă zâmbind și, în timp ce se servea supa, a spus soției sale: „Știi, de azi încolo Universul s-a îmbogățit cu o jucărie nouă”. Plateau a botezat-o phenakisticop. Aceasta a fost la început phenakisticopul. O jucărie nouă, care a entuziasmat deopotrivă pe fabricanți și pe clienți; o jucărie ingenioasă, miraculoasă aproape, căci pentru prima dată oamenii vedeau cum ceea ce este neînsuflețit se animează, cum se mișcă lucrurile imobile.
Nimănui, nici chiar părintelui ei, nu i-a dat prin gând ce reprezentau pentru univers cele două discuri și desenele lor. Nimănui nu-i trecea prin gând că de aici se va naște a opta minune a lumii, adică cinematograful. A fost probabil în destinul filmului să nu se dezmintă chiar înainte de a apărea și să-și înceapă existența sub semnul surprizei și al neverosimilului.












