Marele fizician Albert Einstein credea că obiectele au proprietăți intrinseci exacte (poziție, viteză, culoare) chiar și atunci când nu le privește nimeni. Pentru el, funcția de undă cuantică era doar un instrument statistic care reflecta informațiile noastre incomplete (asemenea unei prognoze meteo care arată 77% șanse de ploaie înainte să te uiți pe geam). În 1935, împreună cu Podolsky și Rosen, în aşa-zisul experiment EPR, Einstein a argumentat că măsurarea unei particule dezvăluie instantaneu proprietățile particulei sale pereche, fără a o atinge. Aceștia s-au bazat pe două presupuneri: realitatea (particulele au stări exacte dinainte) și localizarea (obiectele aflate la distanță nu se pot influența instantaneu).
Un al mare fizician, Niels Bohr, fondatorul „Interpretării de la Copenhaga”, a respins ideea unei realități cuantice obiective, susținând că proprietățile apar abia în momentul măsurării. În acest sens, fizicianul John Stewart Bell, a creat în 1964 aşa-numita „teoremă a lui Bell”, fiind inspirat de David Bohm, cel care a creat o versiune a mecanicii cuantice în care particulele au poziții reale, dar sunt ghidate de o „undă pilot” fizică, ce încalcă localizarea. Bell a conceput un experiment matematic și fizic prin care a demonstrat că toate corelațiile dintre particulele cuantice sunt mult mai puternice decât ar permite o lume simultan „reală” și „locală”. Interesant e faptul că experimentele din anii 1980 i-au dat dreptate lui Bell.
Şi acum ajungem la Teorema PBR (2012). Doctorandul Matthew Pusey (împreună cu Jonathan Barrett și Terry Rudolph) au încercat inițial să extindă modelele care tratau funcția de undă drept o simplă stare de cunoaștere. Eșuând, a demonstrat matematic că acest lucru este imposibil. Concluzia PBR: stările cuantice nu se suprapun ca simple probabilități mentale, ci sunt proprietăți fizice reale, imprimate direct în structura sistemului. Validitatea teoremei a fost reconfirmată recent inclusiv pe calculatoarele cuantice IBM.
Teorema PBR a eliminat orice cale de mijloc, forțând fizicienii să aleagă între două viziuni radicale:
* realismul bizar: lumea este obiectivă, dar funcția de undă (inclusiv fenomene ciudate precum colapsul ei instantaneu) este un obiect fizic real;
* respingerea realității obiective (QBism): O interpretare modernă derivată din școala de la Copenhaga, care susține că mecanica cuantică nu descrie lumea în sine, ci doar relația și experiența subiectivă a unui observator cu sistemul studiat.
