Iulie 1969. Misiunea spaţială NASA Apollo 11 trimite trei astronauţi pe Lună: Neil Armstrong, Edwin Aldrin şi Michael Collins. Misiunea spaţială viza debarcarea pe Lună a primilor pământeni! Cei de la NASA comunicau cu astronauţii prin două lungimi de undă, două canale de legătură: unul principal, cuplat la transmisia televizată, iar al doilea de rezervă, cu ajutorul căruia se primeau mesaje de la NASA şi prin care de obicei nu se folosea un limbaj codificat. Comunicările prin acest canal au fost recepţionate şi de către unii radioamatori din Elveţia şi Australia.
După aselenizare, Edwin Aldrin păstra legătura cu canalul principal, dar, uneori, trecea şi pe cel de rezervă, Iată o înregistrare făcută de pe acest ultim canal: „Văd obiecte izolate, iluminate în interior”. Şi, după puţin timp, „îl văd pe «Santa-Klaus», care dă o lumină mai slabă”. Deoarece „Santa Klaus” nu lumina puternic, adică s-a tras concluzia că nu avea intenţii agresive, astronauţii au stat 5 ore în interiorul modulului, după care de la Houston (sediul principal NASA) a venit ordinul de ieşire pe suprafaţa Lunii, unde Armstrong şi Aldrin şi-au început activitatea.
În cadrul misiunii Apollo 13 (aprilie 1970), a fost planificată explozia pe suprafaţa Lunii a unui dispozitiv „mininuclear”, cu scopul de a produce un cutremur lunar şi a culege date referitoare la infrastructura astrului. Experimentul era deja pregătit, se menţinea un dialog intens prin radio între navă şi Houston, dar în acel moment pe navă a avut loc explozia rezervorului cu oxigen, care nu a provocat nimănui nicio rană, însă experienţa nu a mai avut loc. Un OZN zbura lângă nava Apollo 13.
Autorii lucrării „Cartea tainelor”, academicianul Berger şi prof. Valle, afirmă că „se pare, extratereştrilor nu le convenea ca Luna să fie «deteriorată» de dispozitivul nostru nuclear”, pentru că, conform celor transmise de astronautul Gene Cernan, care a survolat la mică înălţime suprafaţa Lunii, pe partea invizibilă: „Ei stau acolo precum albinele în stup”.