Există un detaliu geografic în Geneza 2:8 („Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și l-a pus acolo pe omul pe care-l întocmise”), care subliniază faptul că Dumnezeu a plantat o grădină „în Eden”, ceea ce sugerează că Edenul era o regiune geografică vastă, iar grădina reprezenta doar o mică parte a acesteia. Această distincție, susținută și de unele surse talmudice care estimează grădina la o șaizecime din Eden, schimbă complet modul în care cercetătorii caută locația Paradisului, mutând atenția de la punctul de întâlnire al celor patru râuri (Tigru, Eufrat, Pison și Gihon) către izvorul lor. Deși au fost propuse diverse locații precum Mesopotamia, estul Turciei, Golful Persic sau Iranul, erudiții și arheologii nu au ajuns la un consens, mulți considerând descrierea mai degrabă simbolică sau imposibil de localizat cu exactitate pe harta modernă.
Teoriile geografice principale privind localizarea Edenului:
* Mesopotamia și Golful Persic: Mesopotamia rămâne candidatul principal pentru mulți cercetători. Arheologul Juris Zarins a propus ideea că Paradisul se află scufundat sub Golful Persic, unde râurile se întâlneau în trecut:
* Munții din estul Anatoliei (Turcia) și Iran: Alți exploratori caută sursa râurilor la altitudini mai mari, în munții din estul Turciei. Istoricul David Rohl indică zona orașului Tabriz din Iran ca fiind locația exactă;
* Interpretările simbolice: Unii erudiți, precum Francesca Stavrakopoulou și Mark Leuchter, consideră că Edenul nu a fost un loc fizic precis, ci o reprezentare conceptuală a Ierusalimului sau a lumii antice vest-asiatice.