Probabil, din momentul când au aflat că Pământul e rotund, oamenii s-au gândit să străpungă globul terestru dintr-o parte într-alta. Și, în definitiv, de ce nu s-ar încerca? Există geologi care cred că este întru totul posibil si se creeze dispozitive gigantice, cu cantități colosale de energie, care să străbată 10.000-12.000 de km sub pământ, străpungând globul de la un capăt la celălalt. Mai devreme, sau mai târziu, poate peste câteva sute de ani, oamenii tot vor izbuti s-o facă. Geologii se şi gândesc, în viitorul îndepărtat, la un tunel care să traverseze planeta noastră. Se pune, bineînțeles, întrebarea: în ce scop? Ce utilitate va avea un asemenea tunel pentru urmașii noștri?
Să ne imaginăm că acest tunel e gata, că savanții și tehnicienii au depășit toate dificultăţile pentru realizarea lui. Desigur, măruntaiele pământului ascund o multitudine de necunoscute; deocamdată se fac doar presupuneri asupra celor ce se petrec înăuntrul Terrei, pe lângă nucleu, și chiar în nucleul ei. Un lucru, însă, deține unanimitatea: temperatura din centrul Pământului și toate materiile se găsesc acolo într-o stare specială, vizibil în fuziune. Această opinie se bazează pe faptul că în adâncuri temperatura crește în medie cu 1 grad și o treime la fiecare kilometru din adâncime. Să admitem că s-a reușit să se transforme pereții tunelului într-o masă solidă și că trecerea funcționează.
În primul rând, tunelul va servi la o comunicare superrapidă între două puncte opuse ale globului. Și iată cum, la o intrare, vagonul se umple cu călători; motor nu există. Sub efectul propriei greutăți, vagonul începe să cadă într-un puț fără fund din ce în ce mai repede. După 21 de minute și 6,2 secunde, vagonul se va afla în centrul Pământului; din acest moment va „zbura” cu o viteză de 7,9 kilometri pe secundă, ca un satelit. Odată traversat centrul Pământului, atracția terestră acționează în sens invers și vagonul încetinește. După 21 minute și 6,2 secunde, el ajunge la cealaltă extremitate a tunelului. Toată călătoria a durat 42 minute şi 12,4 secunde.
Dar aceasta nu e totul. În tunel vor fi stații care vor folosi energia termică a nucleului, plus laboratoare, pentru a studia structura Terrei și procesele ce se desfășoară aici.
În fine, se va putea ca, prin tunel, să se trimită rachete în spațiu. Ne putem lovi aici de un fenomen destul de ciudat la prima vedere. Suntem obișnuiți ca forța gravitațională a Pămîntului să nu fie decât un obstacol la pornirea dispozitivelor zburând către Cosmos de la suprafața planetei noastre. Or, din punct de vedere pur teoretic, s-ar putea produce și altceva. Forța de atracție a Pământului ar putea ajuta la trimiterea unor dispozitive cosmice în spațiu. Să ne imaginăm că vagonul din tunel este echipat cu un motor cu rachetă. Ca și în cazul precedent, începe să se înfunde în tunel numai sub influența atracției planetei noastre și atinge centrul acesteia cu prima viteză cosmică de 7,9 km/s; se pune în mișcare, în acest moment, motorul cu reacție care se oprește după ce a imprimat vagonului o viteză complimentară de 5,8 km/s. Cu ce viteză țâșnește vagonul din tunel? S-ar părea că el va ieşi cu viteza care i-a fost comunicată de motorul rachetei. Dar nu, el va ieși cu a doua viteză cosmică: 11,2 km/s. Paradox? Firește, dar nu inexplicabil, în centrul Terrei, vagonul echipat al acestui motor prinde o viteză de 7,9 km/s + 5,8 km/s = 13,7 km/s. În consecință, el va parcurge a doua jumătate a tunelului, de la centrul Pămîntului până la suprafață, mai repede decât prima, pierzând doar 2,5 km/s. În felul acesta se împlinește „miracolul”: dispozitivul zburător ajunge în centrul tunelului cu prima viteză cosmică și îl părăsesște cu a doua, pentru a zbura imediat în spațiul interplanetar. O ipoteză seducătoare, într-adevăr!