Revolta de pe nava Bounty, cea mai mare rebeliune a secolului al XVIII-lea

Duminică, 23 decembrie 1787, o navă sprintenă din flota Maiestăţii Sale părăsea rada portului Portsmouth. Ambarcaţiunea cu trei catarge şi pânze albe era deservită de un echipaj format din patruzeci şi trei de oameni care ascultau ordinele unui tânăr locotenent de vas de treizeci şi trei de ani, căpitanul William Bligh. Nava va străbate Marea Mânecii şi va pătrunde în Atlantic. Destinaţia ei era Tahiti. Dar oamenii echipajului care priveau, cu un nod în gât, cum se îndepărtau falezele engleze încă nu ştiau că vor trăi o teribilă, o extraordinară aventură şi că Bounty nu-şi va revedea niciodată patria.

Arborele de pâine în Marea Caraibilor

Bounty fusese lansat la apă ca să vină în ajutor coloniilor Coroanei decimate de periodice crize de foamete. În cursul unei călătorii în Tahiti, neobositul explorator James Cook descoperise fructele unui copac numit arborele de pâine, care semănau, după coacere, cu nişte pâini rotunde, crocante la suprafaţă, însă moi şi făinoase în interior. Guvernul britanic a hotărât să trimită spre Marea Caraibilor încărcături cu aceşti miraculoşi arbori de pâine. Pentru transportul lor fusese destinat Bounty.

Maleficul căpitan Bligh

Vasul care, în interminabila călătorie de zece luni şi trei zile, a trebuit să facă faţă mai multor furtuni a cunoscut lipsa apei, bolile şi, mai ales, cruzimea, răutatea gratuită a căpitanului William Bligh. Pentru cea mai mică greşeală, Bligh pedepsea, interzicea hrana, ordona biciuirea, insulta, pălmuia. Şi, foarte repede, întreg echipajul a prins ură pe acest căpitan rău.

Se pregăteşte revolta…

În ziua de 4 aprilie 1789, Bounty părăsea Tahiti după o escală care durase cinci luni. Oamenii, încântaţi de peisaj şi climă, descoperiseră acel pământ de vis şi băştinaşele zâmbitoare. În cala navei, care se avânta din nou în larg, 24 de lăzi, 39 de cuve şi 774 de ghivece mari de flori conţineau peste o mie de plante ale preţiosului arbore de pâine. Vreme de douăzeci şi patru de zile, Bounty a navigat în direcţia Angliei, până în acea zi de 28 aprilie 1789, ora cinci dimineaţa.
Pe navă domnea calmul. Căpitanul Bligh se odihnea în cabina lui.

Căpitanul făcut prizonier

Matelotul Ellison, care ţinea cârma, a văzut deodată ivindu-se un grup de marinari conduşi de Fletcher Christian, adjunctul secundului. Acesta ţinea în mâini un pistol şi o sabie de abordaj. Era înconjurat de şase-şapte oameni din echipaj. Grupul ameninţător s-a îndreptat spre cabina căpitanului. Toţi oamenii erau înarmaţi. O clipă mai târziu, grupul a invadat cabina căpitanului. Acesta, trezit cu brutalitate din somn, s-a ridicat în capul oaselor şi a strigat furios:
– Ce se petrece? Ce faceţi aici? Ce vreţi?
Cu o voce albă, Fletcher Christian a răspuns:
– Nu faceţi nici un gest! Sunteţi prizonierul meu!
Iar câteva secunde mai târziu, căpitanul a început să strige:
– Mă omoară! Mă omoară!

Nouă oameni înfruntau echipajul de pe Bounty. Tânărul Fletcher Christian era acum singurul stăpân de la bordul vasului. Într-un colţ al cabinei, căpitanul Bligh, care strigase că este omorât când simţise mâinile oamenilor săi, fusese legat ca un colet. Spumega de furie şi ochii lui aruncau fulgere.

Ce se va întâmpla acum? O navă în plină mare. Un căpitan detestat de toţi, atacat de câţiva revoltaţi. Un caz banal de revoltă, veţi spune. Aşa cum au fost cu miile pe toate mările lumii. Da, este adevărat. Şi totuşi: istoria revoltaţilor de pe Bounty a pasionat generaţii întregi de marinari, de judecători şi publicul se înfioară de două secole când aude relatarea acestei aventuri. Poate din pricina personalităţii căpitanului Bligh, un om orgolios, irascibil, crud. Poate că şi personalitatea şefului revoltaţilor a contribuit cu ceva.

Fletcher, tânărul de 24 ani, liderul revoltaţilor

Fletcher Christian era un tânăr de douăzeci şi patru de ani, frumos şi simpatic, cu un păr lung şi blond care i se revărsa pe umeri. Nu semănau deloc cu corsarii hirsuţi şi brutali, aşa cum ne place să ne imaginăm că arată revoltaţii de pe un vas. Şi apoi, trebuie spus că Fletcher a fost victima căpitanului. A fost insultat, pedepsit, bătut de Bligh pentru greşeli neînsemnate. A suportat totul vreme de aproape cincisprezece luni fără să spună nimic. Apoi, într-o zi, în acea zi de 28 aprilie 1789, s-a revoltat. Şi acum Bounty îi aparţine, împreună cu oamenii şi încărcătura lui. Dar ce va face cu căpitanul Bligh?

Pe puntea vasului domnea o tăcere plină de tensiune. Fletcher s-a întors spre William Cole, şeful echipajului, şi, după o ultimă privire aruncată lui Bligh, i-a spus:
– Coborâţi o şalupă la apă!

Căpitanul vasului, exilat pe o barcă

O ambarcaţiune rudimentară lungă de opt metri şi lată de doi a coborât încet până pe valuri. În şalupă au fost aruncate bucăţi de carne sărată de porc, pâine, vin, rom şi 127 de litri de apă potabilă. Apoi, Fletcher Christian le-a cerut oamenilor adunaţi în jurul lui să aleagă. Dacă erau solidari cu căpitanul lor, nu aveau decât să plece cu aceasta, plutind în derivă în mijlocul oceanului. Optsprezece oameni, majoritatea ofiţeri, s-au înghesuit în şalupă în jurul căpitanului Bligh, încă la fel de furios. Fletcher a poruncit să li se dea naufragiaţilor şi o busolă, un sextant şi patru săbii de abordaj. Apoi încet, însoţită de injuriile şi batjocura marinarilor, şalupa s-a îndepărtat în imensa singurătate a oceanului.

Rebelii din jurul lui Fletcher

În jurul lui Fletcher Christian se aflau acum douăzeci şi patru de oameni. Douăzeci şi patru de oameni care începeau o viaţă nouă, o viaţă plină de aventuri, dar şi de temeri, căci aceşti douăzeci şi patru de oameni trebuiau să scape de justiţia Amiralităţii britanice. Se făcuseră vinovaţi de înaltă trădare.

Şi înalta trădare, revolta, erau pedepsite cu moartea. Fletcher mai avea o speranţă secretă: în realitate existau puţine şanse ca şalupa să ajungă la uscat şi să poată da alarma. Bligh şi fidelii săi erau condamnaţi la o moarte teribilă, lentă şi sinistră în mijlocul oceanului, înainte ca Amiralitatea să ia cunoştinţă de revoltă. Totuşi, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel.

Căpitanul Bligh reuşeşte să se salveze

După patruzeci şi una de zile de mers pe apă, şalupa comandată de căpitanul Bligh a ajuns la insula Timor, din Arhipelagul Sondelor, realizând astfel una dintre cele mai fantastice isprăvi care avuseseră loc pe mare! Imaginaţi-vă o şalupă, atât de încărcată încât marginile nu se aflau decât la 25 de centimetri de valuri, parcurgând vreo patru mii de mile într-o lună şi douăzeci şi şapte de zile! Căpitanul Bligh era, fără îndoială, un om rău, dar un navigator straşnic.

În ziua de 14 martie 1790, un pachebot olandez a aruncat ancora la Portsmouth. Un om îmbrăcat în negru, cu peruca pudrată cu grijă, cu tenul negricios, a coborât printre primii călători. Ce se mai grăbea căpitanul Bligh să simtă sub cizme pământul Angliei lui!

Zece din rebeli au fost prinşi

La mii de kilometri de acolo, Bounty părăsea încet portul Tahiti. La bordul lui nu se mai aflau decât opt mateloţi şi Fletcher Christian, vreo cincisprezece tahitieni şi femei indigene care îi însoţeau pe piraţi în ultima lor călătorie.
Amiralitatea britanică,  în urma depoziţiei lui Bligh,  a trimis spre Tahiti o fregată de poliţie a mărilor, Pandora. Din martie până în august  1791,  Pandora a patrulat în căutarea vasului-fantomă şi a reuşit să găsească paisprezece marinari care figurau pe lista revoltaţilor de pe Bunnty. Zece dintre ei au călcat pe pământul Angliei purtând lanţuri de prizonieri. Curtea Marţială i-a judecat pe aceşti oameni şi i-a condamnat pe trei dintre ei la spânzurătoare. Cei trei condamnaţi au fost executaţi la 29 octombrie 1792, la Portsmouth.

În Europa, opinia publică era pasionată să afle ştiri despre navă pierdută care nu fusese regăsită de trei ani şi jumătate de când avusese loc revolta.

Ce se întâmplase cu Bounty?

Comandantul rebel, Fletcher Christian, a aruncat ancora într-un mic golf al unei insule necunoscute, Pitcairn, la peste două sute de mile de Arhipelagul Gambier. Mateloţii au dat foc vasului care în curând s-a scufundat. Şi, stăpâni pe ei înşişi, uitaţi de restul lumii, cei nouă europeni şi tahitienii care îi însoţeau au trăit pe această insulă pierdută ca nişte naufragiaţi. Nişte naufragiaţi de bunăvoie care, într-o zi, aleseseră libertatea pentru că refuzau legea unui om prea crud!

Nimeni nu i-a mai revăzut vreodată pe aceşti naufragiaţi de bunăvoie. În 1957, un ziarist american, pasionat după scufundări submarine, a descoperit lângă coasta insulei Pitcairn carcasa pe jumătate distrusă a unei nave al cărei nume era încă vizibil din faţă: Bounty!

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.