Eugen Şendrea în minunata sa carte „Istoria pe placul tuturor” ne povesteşte un episod mai puţin cunoscut de către noi toţi: faptul că în anul 1848, la Bacău era pe punctul să se instaureze o republică!
În anul 1848, Bacăul număra doar 7.000 de suflete. Din punct de vedere „urbanistic” avea „două strade principale: Şoseaua Domnească şi Uliţa Mare”, precum şi vreo 3, 4 mahalale, zise „boereşti şi negustoreşti.” Nimeni însă din cei 7.000 de locuitori nu bănuia că într-o zi Bacăul va deveni… „Republică”!
Valul revoluţionar izbucnit la Iaşi se rostogolea peste aşezările moldovene. Judeţul mai cunoscuse, începând din 1833 şi până în 1847, „tulburări şi mişcări”. Ţăranii clăcaşi, răzeşi sărăciţi, şavgăi (tăietori de sare) de la Ocna, se ridicaseră împotriva tendinţelor de acaparare a pământurilor de către boieri, a exploatării, a abuzurilor de tot felul. Nenumăratele jalbe, plângerile, nu reuşiră să înduplece regimul despotic al lui Mihai Sturza. Dimpotrivă, măsurile represive cresc. Boierii cu vederi progresiste, convinşi de anacronismul regimului domnitorului Sturza, printre care Alecu Aslan, Vasile Sturza, Costache Hurmuzache, N. Ghica Comăneşti, se întâlniră la conacul din Căiuţi, unde au pus la punct un plan de organizare a unei mişcări revoluţionare.
La Bacău se aştepta semnalul! Şi iată că hatmanul Alecu Aslan, fost ispravnic al Bacăului şi spătarul Dimitrie Cracte, cunoscuţi de o suită de revoluţionari printre care şi Zaharachi Moldoveanul „bontuşnic”, instituiesc la Bacău „o cârmire de obşte”, adică o… formă de republică! Se adunară dis-de-dimineaţă la casa lui Mavromati Sion. Dregându-şi glasul, hatmanul Alecu Aslan despături o hârtie mare de pe pare începu a citi: „Bărbaţi băcăuani, treziţi-vă, aveţi milă de voi, de averile voastre şi de viitorimea voastră. Noi, băcăuanii cerem siguranţa persoanei, îmbunătăţirea soartei ţăranilor, eliberarea deţinuţilor politici, reformă şcolară pe temelie largă naţională. Cerem alegerea unui domn patriot şi de aceea luaţi pildă de la neamurile luminate ce îşi rostesc cugetarea în slobozenie fără a se teme de despotismul lui vodă. Armata moldoveană este a vostră, pentru voi, iar ofiţerii sunt luminaţi şi buni patrioţi. Toţi aşteaptă baterea ceasului şi a unui clopot de unire spre îndreptare. De aceea voi bărbaţi luminaţi ai Bacăului, pentru fericirea norodului, declarăm Republica Bacău! „ Ridică sabia şi strigă: „Trăiască Republica Bacău!”
Un „ura” detunător se rostogoli peste întreaga aşezare de se zguduiră geamurile la ferestre. Trompetele sunară, cei 30 de ofiţeri şi soldaţi se aliniară şi cu steagul desfăşurat defilară pe Uliţa cea mare, urmaţi de negustori, ţărani şi fireşte copii. Tot timpul s-a strigat: „Trăiască Republica Bacău!” Spre seară armata „Republicii Bacău” luă poziţie de luptă pe Câmpul Poştei, aşteptându-se la o confruntare cu trupele lui Mihai Sturza.
Desigur, la puţin timp urechile auziră ştirea incredibilă că Bacăul a devenit… Republică! Imediat din Iaşi porniră trupele fidele lui Sturza” să înăbuşe mica Republică băcăuană. Nu le-a fost prea greu. Era a doua „puternică tulburare” de la Bacău. Prima avususe loc în august 1847, cu agitaţii ale ţăranilor, târgoveţilor, dar şi ale boierimii. Printre boierii nemulţumiţi de domnia lui Sturza se aflau: spătarul Săndulache Sturza, clucerul Tudorache Codreanu, pitarul Zaharachi Moldoveanu şi… hatmanul Alecu Aslan.
Alecu Aslan? Acest boier care avea să fie şi „Preşedintele Republicii Bacău”, se trăgea din ramura domnească a lui Gheorghe Ştefan, domn al Moldovei (1653 -1658). Constantin Aslan şi fiul său Alecu Aslan Ceaurul au stăpânit printre altele şi moşia Oneşti. Alecu Aslan va deţine diferite ranguri de boierii, printre care şi cea de hatman. Are idei progresiste pentru timpul său. Pragul conacului său este trecut de marile personalităţi ale vremii: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Răducanu Rosetti. La Oneşti va ridica o moară în 1842 folosită chiar până în 1962 şi o biserică de zid – „Sf. Nicolae”-la 1843.
Ce va face Alecu Aslan? El ştia foarte bine că armata Moldovei număra 600 de infanterişti, 200 de lăncieri călare şi o artilerie de un tun! Mihail Sturza pusese ca hatman, în 1844, pe fiul său Dimitrie, care abia se întorsese de la studii din Paris cu fratele său Grigore, viitorul şi celebrul „Beizadea Viţel”, îşi pregăteşte ostăşeşte întăririle, aprovizionarea şi completarea efectivelor. Între timp, iscoadele îi aduc veşti neplăcute de la Iaşi. Beizadea Grigore reuşise, cu 50 de lăncieri şi micul său tun, pe 28 martie, să încercuiască casa lui Alexandru Mavrocordat, aflată „în apropierea barierii Copoului” şi să trimită în surghiunuri o parte din boierii adunaţi aici. Era clar că spre el va veni „o armată” condusă de experimentatul beizadea Grigore. Împarte săbii, suliţe, pistoale, dar şi o puşcă-trombon.
Alecu Aslan nu era un necunoscător al tainelor războiului. Ştia foarte bine că micul său grup nu rezista foarte mult unei armate regulate. Principalul său sprijin erau, cum puţini cunosc, venirea a cel puţin 300 de şavgăi, vestiţii tăietori de sare de la Tg. Ocna. Ordonaţi, obişnuiţi cu greutăţile, având o armă în mână, aceştia puteau oricând întoarce sorţii luptei. Aceştia erau cei mai nemulţumiţi.
Vodă întruneşte o comisie care a hotărât ca şavgăii revoltaţi să fie surghiuniţi… Fireşte, Alecu Aslan, bine cunoscător a lor, i-a chemat în ajutor. E martie, o zi cu soare. Dinspre Roman se aud trâmbiţe, porunci şi tropote de cai. O mică armată moldoveana condusă de beizadea Grigore şi urmată de tun, înaintează spre Bacău. Alecu Aslan se uită întrebător la Zaharachi Moldoveanu: „Vor veni ajutoarele, şavgăii?” Soseşte un trimis al beizadelei cu mesajul de a se preda de îndată. Republicanii refuză. Răsună ordine, armata se desfăşoară, la tun se pune fitilul. O bubuitură răsună peste întindere, apoi răpăit de puşti. Peste puţin timp superioritatea armatei moldovene îşi spune cuvântul. Alecu Aslan se retrage încet, încet. Poate va veni ajutorul… Din nefericire va rămâne o enigmă, de ce şavgăii nu au sosit în ajutor la Bacău. Firavele fortificaţii şi micul grup al armatei băcăuane fură spulberate. Cu tot eroismul „republicanilor”, ei fură încercuiţi şi prinşi. Hatmanul Alecu Aslan „preşedintele republicii” este prins, judecat pe loc şi trimis în lanţuri în beciurile umede ale Mănăstirii Caşin împreună cu alţi republicani.
În fuga calului, o parte, printre care Zaharia Moldoveanu, reuşesc să se strecoare din încercuire şi să fugă prin codrii Bacăului, luând calea exilului. Reîntors, mai târziu va deveni unul din cei mai vestiţi poliţişti ai urbei. Astfel se încheia şi aici, la Bacău, un episod din mişcarea revoluţionară din 1848.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Eugen Şendrea în minunata sa carte „Istoria pe placul tuturor” ne povesteşte un episod mai puţin cunoscut de către noi toţi: faptul că în anul 1848, la Bacău era pe punctul să se instaureze o republică!
