Războiul dintre spanioli şi englezi care s-a datorat unei urechi tăiate

1.462 vizualizari

nava-de-razboiOricât ar părea de incredibil şi de suprarealist, un asemenea conflict (care s-a datorat unei urechi tăiate) s-a purtat, între 1739 şi 1748, între Marea Britanie şi Spania, nu pe continentul european însă, ci în posesiunile americane ale celor două mari puteri, mai precis în Noua Granada, Caraibe, frontiera dintre Florida şi Georgia. Denumirea neobişnuită a războiului i se datorează unui oarecare Robert Jenkins, rudă lui Steve Attridge, căpitan în flota britanică; marinarul a prezentat în Parlament urechea retezată şi mumificată a acestuia, susţinând că spaniolii ce patrulau de-a lungul coastelor americane i-o tăiaseră.

De fapt, n-a fost decât scânteia menită să aprindă un butoi de pulbere pe cale oricum să explodeze. După cum se ştie, la încheierea războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei, tratatul de la Utrecht dăduse Marii Britanii dreptul de a asigura un număr nelimitat de sclavi pentru coloniile spaniole şi 500 tone de bunuri pe an. Faptul oferise o ocazie neaşteptată pentru comercianţii britanici de a se infiltra pe pieţele spaniole din America. Acest negoţ direct dintre Marea Britanie şi coloniile spaniole din Lumea Nouă a reprezentat, desigur, o sursă permanentă de tensiune între cele două ţări şi relaţiile dintre ele erau deja extrem de încordate, la data incidentului Jenkins. În altă ordine de idei, să nu uităm că ura dintre cele două naţiuni era seculară şi că doar de la începutul acelui veac britanicii şi spaniolii mai fuseseră în război de două ori, între 1718-1720 şi între 1726-1729.

Prin tratatul de la Sevilla, încheiat în 1729, Marea Britanie acordase vaselor de război spaniole dreptul de a opri şi controla navele comerciale britanice. Spaniolii au interpretat măsură într-un mod diferit şi multe cargouri au fost pur şi simplu confiscate. Mai mult, ei se plângeau că guvernul de la Londra încurajează tacit activitatea piraţilor englezi din Caraibe, care jefuiau corăbiile spaniole, încărcate cu aurul Americilor.

În ciuda faptului că premierul Sir Robert Walpole a sprijinit Spania în timpul războiului pentru succesiunea la tronul Poloniei, între 1732 şi 1737, nemulţumirile opiniei publice britanice faţă de „obrăznicia” spaniolilor creşteau, odată cu opoziţia faţă de guvernarea tot mai nepopulară a lui Walpole. Incidentul la care ne-am referit avusese loc cu şapte ani mai devreme, în 1731, când brigantina britanică Rebecca a fost controlată de nava „guarda-costa” Isabela, condusă de Julio Leon Fandino care, în urma unui conflict spontan, tăiase cu sabia urechea unuia dintre mateloţi, Robert Jenkins.

Pe moment, întâmplarea nu stârnise vîlvă, dar după 1738, în urma intervenţiei cumnatului său, Attridge, Jenkins dobândise oportunitatea de a-şi povesti păţania în faţa unei comisii a Camerei Comunelor. Incidentul, amplificat de presa londoneză, a căpătat dimensiunile unei insulte naţionale şi a devenit un cassus belli cât se poate de elocvent. Walpole a fost nevoit să cedeze presiunilor şi să trimită trupe în Indiile de Vest şi un escadron în Gibraltar, sub comanda amiralului Haddock. Măsurile au declanşat o ripostă imediată din partea spaniolilor: regele Filip V a anulat drepturile comerciale conferite britanicilor şi a poruncit ca toate navele britanice existente în acel moment în porturile spaniole să fie confiscate. Pe 14 august 1739, Marea Britanie şi-a rechemat ambasadorul de la Madrid şi a declarat oficial război pe 19 octombrie.

Una dintre primele acţiuni militare a fost capturarea de către englezi, pe 22 noiembrie, a unui port din Noua Grenadă (actuala Panama), Puerto Bello, în încercarea de a afecta interesele financiare ale Spaniei. Portul constituia un punct major de export al argintului exploatat în coloniile spaniole şi, fiind slab aparat, a fost imediat cucerit de flotila amiralului Edward Vernon. Economia spaniolă a avut serios de suferit şi curând vasele comerciale ale lui Filip au fost nevoite să ocolească America de Sud, pe la Capul Horn, pentru a putea ajunge pe coastele vestice ale continentului fără probleme.

La Londra, victoria a declanşat valuri de entuziasm şi în 1740, cu ocazia unui dineu oferit de rege în onoarea lui Vernon, cântecul „God Save the King”, devenit imn naţional, a fost auzit în public pentru prima oară. O stradă din capitala britanică a fost numită în cinstea izbânzii Portobello Road, iar victoria a devenit cel mai celebrat eveniment al secolului XVIII. Îmbătaţi de succes, britanicii l-au trimis pe comandorul George Anson să atace posesiunile spaniole din Filipine, dar acţiunea s-a soldat cu un eşec. Punctul central al războiului pentru urechea lui Jenkins a fost însă ambiţiosul atac lansat de amiralul Vernon în martie 1741, împotriva oraşului Cartagena de Indias, unul dintre principalele porturi exportatoare de aur din colonia Nouă Grenadă.

Dar organizarea pripită, conflictele cu comandanţii trupelor de uscat şi problemele de logistică au erodat prematur moralul britanicilor. Puternicele fortificaţii ale Cartaginei şi strategia abilă a comandantului spaniol Blas de Lezo au dat invadatorilor lovitura de graţie. Seceraţi de gloanţele apărătorilor oraşului, măcinaţi de frigurile galbene, oamenii lui Vernon au fost nevoiţi să se retragă. Atacurile desfăşurate împotriva altor porturi spaniole, din Cuba, Florida sau Panama au eşuat şi ele, lamentabil şi în cele din urmă britanicii au fost nevoiţi să ceară pace, cu atât mai mult cu cât un nou conflict – cel pentru succesiunea la tronul Austriei – le solicită atenţia în Europa.