Atunci când este cercetată partea cea mai îndepărtată a Cosmosului, atunci se vor dezvălui o serie de mistere necunoscute până atunci, acest lucru fiind ceva normal. Dar ce se întâmplă atunci când o caracteristică a materiei, ce era considerată drept constantă şi binecunoscută, începe să devină misterioasă?

Tocmai acest lucru a fost observat în ultimii ani: ratele de descompunere a elementelor radioactive au început să se schimbe, anunţă site-ul Discovery.com. Şi e misterios, întrucât vorbim de elemente ce au rate de descompunere constante, valori ce n-ar trebui să se schimbe.

Cercetătorii de la Universităţile Stanford şi Purdue, analizând acest fapt, au ajuns la singura explicaţie, care este şi mai ciudată decât însuşi fenomenul: Soarele trebuie să emită o particulă necunoscută care are legătură cu ratele de descompunere a materiei.

Multe ştiinţe depind de ratele constante de descompunere a materiei. De exemplu, pentru a data cu exactitate nişte artifacte vechi, arheologii măsoară cantitatea de carbon-14 din interiorul mostrelor organice luate din situl arheologic. Aceasta reprezintă o tehnică ce este cunoscută ca “datarea cu carbon radioactiv”. Carbonul-14 are o viaţă de 5.730 de ani, adică are nevoie de 5.730 de ani pentru ca acest carbon-14 să se transforme în nitrogen-14. Prin analiză spectroscopică al vechilor mostre organice, prin descoperirea proporţiilor de carbon-14 care rămân, putem afla destul de clar vârsta acelui artefact.

Dar totuşi, această datare cu carbon face o mare presupunere: aceea că datele de descompunere au fost şi vor rămâne întotdeauna constante. Însă, dacă noua descoperire se dovedeşte a fi corectă, atunci va bulversa întreaga comunitate ştiinţifică.

Cercetătorii de la Purdue au observat pentru prima oară ceva ciudat, atunci când au folosit mostre radioactive dintr-o generare aleatoare a a numerelor. Fiecare eveniment de descompunere a avut loc la întâmplare, aşa că mostrele radioactive au oferit o generare a unor numere aleatoare independente.

Totuşi, atunci când au comparat măsurătorile cu cele ale altor oameni de ştiinţă, valorile publicate ale ratelor de descompunere n-au mai fost aceleaşi. Ei au descoperit că aceste rate de descompunere nu numai că nu erau constante, ci variau cu anotimpurile; astfel, ele descreşteau uşor în timpul verii şi creşteau în timpul iernii. Iar aceste rate de descompunere se schimbă pe parcursul unui an printr-un model predictibil. S-ar putea trage concluzia, de aici, că Soarele ar influenţa ratele de descompunere (el apropiindu-se de Pământ vara şi îndepărtându-se iarna)?

Într-un moment de ciudăţenie, inginerul nuclear Jere Jenkins (de la Universitatea din Purdue) a observat o cădere inexplicabilă într-o rată de descompunere al manganului-54, atunci când testa într-o noapte din 2006. Această cădere s-a întâmplat după o zi înainte ca să aibă o erupţie imensă pe Soare. A comunicat Soarele cu mostra de mangan-54? Dacă da, asta înseamnă că ceva din Soare ar fi trebuit să călătorească pănă în Pământ nestingherit.

Alt expert implicat în acest studiu, Peter Sturrock, a sugerat că neutrinii solari ar putea constitui cheia acestui mister. Cercetătorii au observat că ratele de descompunere variază la 33 de zile, o perioadă de timp care se potriveşte cu perioada rotaţională a miezului Soarelui. Miezul Soarelui este sursa neutrinilor solari. Dar există o problemă în toată această teorie: neutrinii n-ar trebui să lucreze aşa. Dacă neutrinii sunt de vină, asta înseamnă că nu s-a înţeles până în prezent natura adevărată a particulelor subatomice. Dar dacă nu e vorba de neutrini, atunci e vorba de o particulă nedescoperită a Soarelui?