Originea misterioasă a pisicii. Cum acest animal a fost considerat „Lucifer” pe Pământ

139 vizualizari

Cunoscutul etnolog Marcel Mauss considera că pisica a fost şi a rămas un animal domestic, dar nu domesticit. Spre deosebire de câine, celălalt mare prieten al omului, pisica şi-a menţinut, se pare, în forme atenuate, toate caracteristicile felinelor: cruzimea, perfidia, solitudinea, egoismul.

Îndrăgită pentru serviciile sale, prezentă pe lângă casa omului de aproximativ 5000 de ani, pisica a continuat să rămână, în fapt, o mică sălbăticiune îmblânzită. După Theophile Gautier, „pisica e un animal filozofic, liniştit şi plin de tabieturi, amic al ordinii şi curăţeniei şi care nu-şi aruncă la întâmplare sentimentele, doreşte să-ţi fie amică dacă îi eşti cu adevărat demn, dar niciodată sclavă. Tandră, dar păstrându-şi liberul arbitru, ea nu va face nicicând pentru tine ceea ce nu o îndeamnă firea. Dar, odată dăruită, câtă încredere şi fidelitate afectivă!”

Multă vreme s-a considerat că pisica şi câinele sunt rezultatul domesticirii unor strămoşi sălbatici, indicându-se în acest sens pisica sălbatică (Felis silvestris Schreber) şi, respectiv, lupul. Dar dacă, în privinţa câinelui, naturaliştii au convenit, în cele din urmă, că el derivă din şacal (sau prin încrucişarea acestuia cu un canideu dispărut), la pisică originea continuă să rămână nebuloasă şi ipotetică. Nimeni n-a domesticit vreodată acest animal (pisica sălbatică) crud, violent, singuratic, ce nu suportă în niciun fel captivitatea sau prezenţa altei specii. Este ştiut că încrucişarea unui exemplar domestic cu unul sălbatic este o întreprindere mult mai dificilă decât operaţia asemănătoare între câine şi lup.

Se ştie că patria pisicii este Egiptul antic unde, de altfel, s-a bucurat de multă cinstire. Din motive încă necunoscute, animalul a fost ales ca totem şi asimilat unei divinităţi, la fel ca şacalul, ibisul, crocodilul, şoimul şi hipopotamul. Ea devine simbol al zeului Ra, iar mai apoi, ca întruchipare a feminităţii, este echivalată zeiţei Bastet, sora-soţia (sau fiica) zeului Ra.

În Evul Mediu timpuriu, dar şi în secolele următoare, bietul animal devine victima upei superstiţii teribile. În atmosfera mistică, pisica ajunge să fie considerată ca o prezenţă malefică, emisar al diavolului, capabilă de a anunţa sau chiar de a provoca moartea unei fiinţe apropiate. Ea este urmărită şi izgonită cu furie şi nu de puţine ori supusă unor chinuri fioroase.

Episcopul Parisului din secolul al XIII-lea, Guillaume d’Auvergne, susţinea că Lucifer, cu încuviinţarea lui Dumnezeu, apare fidelilor săi sub forma unei pisici negre. La 13 iunie 1233, în celebra bulă „Vox in Roma”, dată de papa Grigore al IX-lea, se evocă coborârea diavolului dintr-o pisică neagră. Într-un alt manuscris, aparţinând de data aceasta sfântului Bernardin de Sienne, se pretinde că vrăjitoarele folosesc o alifie preparată din ierburi speciale, care le face să se transforme în pisici.

În această atmosferă de obscurantism, nu e de mirare că sărmanul animal, simbol al răului, întruchipare a diavolului, vrăjitoare metamorfozată, a fost condamnat de multe ori să fie ars pe rug, la fel ca necredincioşii şi persoanele bănuite că întreţin legături cu demonii. Asasinarea pisicilor s-a făcut de multe ori cu o cruzime şi un sadism greu de imaginat. Aceste practici au fost sistate abia în 1777, deşi în Lorena se menţionează o asemenea ceremonie macabră chiar în 1905!

Triumful raţiunii a pus capăt şi acestor credinţe şi practici barbare. Hulită, alungată, martirizată vreme de veacuri, pisicuţa a redevenit animalul afectuos, îndrăgit pentru calităţile şi serviciile sale.

Foto: pexels.com (Commons Creative – free)