Oamenii din Atlantis…Vom locui în viitor sub oceane?

15
3.498 vizualizari

ocean105Sub luciul apei, dar mult în adânc, se înalţă oraşe, cu uzine de prelucrare a materiilor prime, atât de abundente aici, cu industrii farmaceutice şi laboratoare de cercetare, cu ferme şi grădini… O descoperire, din decembrie 1984, scoate această imagine din dosarele fantasticului, proiectând-o în realitatea de mâine. „Omul va putea trăi în oceane asemenea delfinilor, fără să aibă nevoie de tuburi cu aer comprimat, fără nicio legătură cu suprafaţa…”. O descoperire care poate revoluţiona raportul omenirii cu universul marin. Cel mai bogat continent, de două ori mai întins decât toate celelalte la un loc, aflat la hotarele fiecăruia în parte, ar deveni astfel locuibil, oferind civilizaţiei viitorului hrană îndestulătoare, medicamente, energie…

Un ascensor sub apă

Totul pare să fi început în acea zi de octombrie 1962, la Londra, când, la Congresul mondial al activităţilor subacvatice, a luat cuvântul Edwin Link. Marele inventator şi oceanograf american aducea noi dovezi pentru a convinge că omul poate trăi într-un mediu considerat ostil. Proiectul său „Man in See” (Omul în mare), lansat cu şase ani în urmă continua să fie privit ca un vis nebun, o himeră! O interdicţie a naturii?! Dar natura oare i-a interzis omului accesul în adâncurile oceanice deţine şi soluţiile „imposibilei” probleme. Ca un joc propus inteligenţei umane. Sau ca o provocare.

ocean104La 130 metri adâncime un om lucrează şi se odihneşte

Link era hotărât să demonstreze această idee şi anunţa oficial experienţa pe care o pregătea: un om care la adâncimea de 130 de metri sub apă lucrează, se odihneşte, doarme…

Doi ani mai târziu, nava sa de cercetări ştiinţifice „Sea Diver” se afla în Pacific, în apele arhipelagului Bahamas. Printr-un cilindru metalic, un veritabil ascensor, nu unul, ci doi oameni coborau să-şi ocupe însolita locuinţă, un cort pneumatic. Erau Robert Stenuit, un temerar francez care mai trăise această experienţă, dar la 60 de metri adâncime, în golful Villefranche, şi Jon Lindbergh, fiul celebrului aviator Charles (cel care în 1927 zburase pentru prima oară peste  Atlantic). Timp de două zile şi două nopţi, Jon şi Robert au intrat şi au ieşit din cortul scufundat, au dormit, au luat masa, suscitând curiozitatea animalelor marine şi admiraţia terrienilor.

Edwin A. Link îşi ţinuse promisiunea. A fost primul, dar nu singurul care, în anii ’60, a deschis „porţile” celui de al şaselea continent. Dr. George P. Bond, căpitan al corpului medical din marina americană, lansase, în 1957, operaţia   „Sea Lab” şi urmărea în experienţele sale – la mică adâncime, însă – comportamentul organismului uman. Comandantul Jacques-Yves Cousteau a pus la punct începând din 1962, un complex program de cercetări „Precontinent”, interesat în aceeaşi măsură de reacţia omului în mediul marin şi de perfecţionarea tehnicilor. Erau nu puţine „soluţiile tehnice”   folosite de natură – Edwin Link se referise la ele – şi care constituiau modele de inspiraţie pentru minţile imaginative.    Argyronetul, de pildă, un păianjen de apă, lung de un centimetru, îşi construieşte, sub apă, cu firul său de mătase o locuinţă sub formă de clopot deschis la bază şi pe care-l ancorează cu ajutorul unor „cabluri” de câteva tije ale unor   plante acvatice. Abia terminată şi apa umple construcţia. Era de aşteptat: şi păianjenul e pregătit să rezolve problema. Urcă la suprafaţă şi-şi adună între peri o cantitate de aer pe care o închide într-un „balon” tare sclipeşte în soare, în mai multe drumuri adună suficiente „baloane” pe care le introduce sub clopot, înlocuind cu ele apa şi uscând pereţii. Abia atunci se instalează şi el…

ocean103Homo Aquaticus

Dar nu casa subacvatică îi preocupă în principal  pe Link, pe Bond, pe Cousteau… De la cortul pneumatic folosit de   Robert Stenuit şi Jon Lindbergh în timpul „celor mai profunde zile” petrecute în apele arhipelagului Bahamas, şi pe care un rechin curios – şi sunt mulţi în acea zonă – l-ar fi putut uşor transforma în minge de joacă, lucrurile au evoluat.

Construcţiile au devenit din ce în ce mai stabile, mai confortabile, mai rezistente… Ei se întrebau: oare cum respiră Argyronetul? Cum nu se sufocă? Ce-i menţine în viaţă? S-a observat că pereţii de mătase ai locuinţei lui permit un schimb osmotic: anhidrida carbonică din respiraţia păianjenului este absorbită de apă, iar oxigenul din apă pătrunde   înăuntru, primenind aerul! „Brevetul de invenţie” al Argyronetului a fost folosit cu succes de cercetătorii care au menţinut astfel în viaţă hamsteri închişi în interiorul unui clopot cufundat într-un bazin cu apă…

Totuşi, soluţia pentru supravieţuirea omului pe fundurile oceanice era doar pe jumătate mulţumitoare. Ideal ar fi fost ca omul să poată lucra fără să fie limitat în timp, fără să depindă de aparaturi şi legătura cu suprafaţa.

Cei care vor lucra pe fundurile oceanice vor face parte dintr-o nouă, rasă de oameni, susţinea, în 1969, Jacques-Yves Cousteau: „Homo aquaticus este o fiinţă umană, modificată chirurgical, astfel ca să i se insereze o adaptare pentru care  naturii – în cazul delfinului – i-au trebuit milioane de ani! Plămânii omului vor fi înlocuiţi cu un element conţinând un fluid special care să furnizeze sistemului circulator oxigenul de care are nevoie. Homo aquaticus este astfel absolut liber în mare: se joacă, visează, creşte balene şi turme de peşti, repară maşini, face cercetări. Poate să coboare la orice adâncime şi să rămână oricât doreşte…”

ocean102De la legenda lui Glaukos

Se povesteşte că odată, nimeni n-ar mai putea spune când, trăia în oraşul Anthedon, un pescar care se numea Glaukos. Într-o zi prinzând peşti, i-a aruncat pe mal, în iarbă, aşa cum făcea de obicei, dar peştii s-au bulucit întâi în jurul unor ierburi, apoi au sărit sprinteni şi s-au azvârlit înapoi în mare! Peste măsură de mirat, Glaukos s-a apropiat de acel loc înspre care se îngrămădiseră peştii. A smuls şi el din ierburile acelea şi le-a mâncat, după care s-a avântat în apă. Aici l-au întâmpinat Oceanos şi Thetis, primindu-l printre zeii marini.

În ierburile pe care le mâncase era o anumită algă. Datorită ei, putea rămâne sub apă fără să respire…

Aceasta este una dintre legendele despre Glaukos, pe care pescarii şi scufundătorii din aria Mediteranei şi-au povestit-o din generaţie în generaţie… O legendă care pare să-i fi inspirat pe soţii Celia şi Joseph Bonaventura, biochimişti la facultatea de medicină a Universităţii Duke din California. Făcuseră îndelungate cercetări privind mecanismele respiratorii ale peştilor şi conformaţia branhiilor. Luându-şi puţin sânge din braţ Joseph a impregnat cu el un material spongios, un polimer de uretan. A uscat acest „burete” şi a observat că sângele s-a fixat în mod ireversibil de structura polimerului, dând naştere unei noi compoziţii căreia i-au dat denumirea de hemospugna, mai ales că hemoglobina a rămas activă şi nealterată în timp. Pusă într-un curent de apă, noua „soluţie” s-a comportat la fel ca şi hemoglobina din sângele peştilor: extrăgea oxigenul din apă! Soţii Bonaventura au experimentat apoi şi necesarul de soluţie – hemoglobina + polimeri de uretan – pentru tratarea oxigenului Pe baza datelor obţinute au construit în 1984, un aparat. Deocamdată, mult prea greu: vreo 30 de kg, în care se aibă şi un motor care asigură circulaţia apei, dar miniaturizarea lui nu va întârzia pentru a oferi viitorilor aquanauţi aceste branhii artificiale pe care le pot lua cu ei. Nu este nevoie să-şi …înlocuiască plămânii!

Dar până la folosirea acestei soluţii ca o dublare a activităţii respiratorii subaquatice, „branhiile artificiale” au suscitat din primul moment interesul. Pentru vehiculele robot submarine, înlocuirea motorului electric cu un aparat de aceeaşi greutate, folosind noua „soluţie” a soţilor Banaventura, apare extrem de avantajoasă: o putere cu mult superioară, o autonomie de funcţionare aproape nelimitată şi fără să polueze…

Proiectanţii încă nu au primit comenzi pentru viitoarele castele ce vor fi construite în adâncurile oceanice… Datorită acestei descoperiri sau a unei alteia similare, în cazul când nu se va găsi chiar alga lui Glaukos, aquanauţii, adevăraţii oameni din Atlantis, vor putea lucra oricât în adîncurile oceanice, fără să aibă nevoie de tuburi de aer comprimat, fără să fie legaţi în permanenţă cu suprafaţa, şi vor putea reveni pe Pământ ferm, fără riscuri.