Misterul morţii împăratului Napoleon

775 vizualizari

napoleon25La aproape 190 de ani de la moartea lui Napoleon se încearcă elucidarea unei enigme, din cele de care istoria nu duce lipsă: adevărata cauză a morţii lui Napoleon. Locul ales de învingători, pentru a-l izola definitiv pe prizonierul lor, nu putea fi mai potrivit. Nici astăzi, după mai mult de 150 de ani, Sfânta Elena nu se deosebeşte mult de insula stâncoasă, pierdută undeva în sudul Atlanticului, pe care avea să debarce de pe „Northumberland”, pentru a-şi petrece acolo ultimii şase ani de viaţă.

Napoleon, debarcat pe insula Sfânta Elena

Dar să reconsituim filmul evenimentelor. În timpul exilului lui Napoleon, Anglia avea ca prim-ministru pe lordul Liverpool, iar ca ministru de război şi al coloniilor, care răspundea direct de supravegherea împăratului, pe lordul Bathurst. Pe baza ordinului guvernului, împăratul a fost exilat la Sfânta Elena. Guvernatorul insulei, generalul Wilks, considerat ca admirator al lui Napoleon, a fost revocat şi înlocuit cu Sir Hudson Lowe, un om stigmatizat chiar de către istoricii englezi, deoarece avea „un spirit meschin, strâmt, crud şi răutăcios”. Hudson Lowe, care începuse prin a refuza ilustrului prizonier numele de Napoleon şi titlul de împărat, nelăsându-i decât pe acela de generalul Bonaparte, l-a supus la tracasări şi nenumărate umilinţe, arătând o totală indiferenţă faţă de sănătatea lui şi pentru a i se asigura cel mai elementar confort. Aceste măsuri au provocat, atât în Anglia cât şi în celelalte ţări din Europa, o opoziţie foarte vie. Au avut loc, în parlament şi presă, proteste violente, culminând cu manifestaţii publice. Era deci în interesul lordului Liverpool de a arăta că totul merge bine pe insula Sfânta Elena şi de a ascunde că Napoleon s-a îmbolnăvit în timpul şederii pe această insulă, fapt care i-a şi determinat şi sfârşitul.

Doctorii lui Napoleon care îndrăzneau să afirme că Napoleon suferă de o boală tropicală, arestaţi

Doctorii marinei engleze puşi la dispoziţia lui Napoleon, care au îndrăznit să afirme că împăratul suferea de o maladie tropicală, au fost arestaţi, trimişi in faţa Consiliului de război şi şterşi din cadrele marinei.

Primul medic pus la dispoziţia lui Napoleon a fost Barry O’Meara, chirurg al Marinei Regale Britanice (titlul de doctor in medicină nu exista). El era absolvent al Universităţii din Dublin şi a fost foarte ataşat de Napoleon pe care l-a îngrijit încă de la începutul exilului. În iulie 1818, pentru că a scris un raport în care a arătat că Napoleon suferea de o „hepatită tropicală” şi că rămânerea lui la Sfânta Elena îi va fi fatală, a fost arestat de Hudson Lowe, adus în faţa Consiliului de război şi şters din cadrele marinei.

Înlocuirea sa a coincis cu un nou puseu al bolii împăratului care se găsea, în această perioadă critică, lipsit de un medic in care să aibă încredere. Istoricii oficiali, fără să aducă probe, au ponegrit pe acest medic, etichelându-l ca „mincinos”. Dr. John Stokoe, tot medic al marinei, a urmat lui O’Meara. După despărţirea de acesta din urmă, Napoleon a refuzat să fie văzut de medicii trimişi de Hudson Lowe, însă la 18 ianuarie 1819, în cursul unei crize, a acceptat să-l primească pe Stokoe, pe care l-a plăcut imediat. Acesta a confirmat diagnosticul de hepatită tropicală şi pentru acest lucru a fost arestat de către Hudson Lowe, trecut prin faţa Consiliului de război, şters din cadrele marinei şi trimis din insula Sfânta Elena. Nu a funcţionat ca medic curant al lui Napoleon decât şase zile.

Napoleon_Bonaparte_on_Saint_HelenaUn corsican, ca şi Napoleon, devine medicul împăratului

Dr. Cezar Antommarchi a fost următorul medic ataşat lui Napoleon. După despărţirea de Stokoe, Napoleon a continuat să refuze medicii militari propuşi de către Hudson Lowe, întrucât îi considera spioni şi incompetenţi. El a cerut familiei sale să-i trimită un medic bun. Antommarchi a fost ales şi guvernul englez a sfârşit prin a-l accepta. Antommarchi a sosit la Sfânta Elena în septembrie 1819 şi a confirmat diagnosticul predecesorilor săi. Hudson Lowe nu a mai putut să acţioneze în contra lui, aşa cum făcuse în cazul lui O’Meara şi Stokoe. Istoricii „oficiali” au încercat să-i strice reputaţia, tratându-l ca „mincinos şi incompetent”. În concluzie, Antommarchi, în afară de temperamentul său dificil şi combativ, era un medic capabil şi fără îndoială cel mai bun dintre toţi medicii oferiţi lui Napoleon la Sfânta Elena.

Antommarchi era corsican şi îşi făcuse studiile la Universitatea din Pisa, celebră în acele timpuri. Marele anatomopatolog Pietro Mascagni l-a avut ca asistent şi l-a numit profesor la Florenţa. Unchiul lui Napoleon, cardinalul Fieschi, l-a ales după ce s-a informat îndelung despre capacitatea sa. Înainte de a merge la Londra, Antommarchi a fost acceptat de către profesorii Şcolii de Medicină din Roma, cu care au discutat îndelung asupra maladiei de care suferea Napoleon. La Londra, aşteptând decizia de numire, s-a întreţinut zilnic cu O’Meara în privinţa acestei boli.

Cu alte cuvinte, au fost luate toate măsurile pentru a i se trimite un medic conştiincios şi capabil. Notele lui Antommarchi, cu descrierea sîmptomelor prezentate de Napoleon, dovedesc că el era un bun observator şi raportul său de autopsie stă mărturie a cunoştinţelor sale anatomopatologice, destul de avansate pentru acea epocă.

Un alt medic afirma că Napoleon era ipohondru!

Al patrulea medic care l-a îngrijit pe Napoleon, a fost dr. Archibald Arnott, un medic militar. Hudson Lowe nu credea că Napoleon este bolnav şi Antommarchi s-a văzut obligat să-l avertizee, în martie 1821, că nu numai boala este reală, dar chiar însăşi viaţa împăratului este în primejdie. El a cerut să fie văzut şi de către un medic delegat de guvern pentru a se constata cele susţinute. În acest scop a fost trimis pentru a-l examina pe Napoleon, la data de 1 aprilie, doctorul Arnott. La 17 aprilie Arnott a comunicat lui Sir Thomas Reade, şeful militar de la Sfânta Elena, că „Napoleon suferă pur şi simplu de ipohondrie şi că dacă o fregată şi-ar face apariţia în port pentru a-l pune în libertate, s-ar face bine imediat”. La numai 18 zile de la această declaraţie, Napoleon şi-a dat sfârşitul! Orice comentariu este de prisos.

Istoria bolii lui Napoleon din 1815 până în 1821

Istoria simptomelor clinice ale bolii lui Napoleon poate fi reconstituită pe baza memoriilor şi jurnalelor doctorilor O’Meara şi Antommarchi, cât şi ale anturajului lui Napoleon: generalul Bertrand, generalul Gourdaud, contele Las Cases, contele Montholon şi fidelul valet Marchand. Această istorie, care ne oferă cheia bolii, a fost poate neglijată de istorici, cu excepţia lui Sten Forshufvud. De altfel, istoricii oficiali au considerat toate aceste scrieri, ca nişte minciuni. Iată cum sunt descrise simptomele, an cu an. Din punct de vedere medical, perioada de exil poate fi împărţită în patru faze: prima – din octombrie 1815 până în iunie 1817; a doua – până în noiembrie 1819; a treia – până în septembrie 1820 şi ultima se sfârşeşte cu moartea surghiunitului, în mai 1821. Fiecare din ele marchează o altă etapă a stării sănătăţii sale.

1815. Napoleon a sosit la Sfânta Elena la 17 octombrie. Se ştie că sănătatea sa era bună şi că după lungul voiaj se simţea de asemenea bine, Acomodându-se desigur foarte greu la condiţiile de viaţă ce i le putea oferi noua lui reşedinţă. Napoleon nu a suferit totuşi de ceva deosebit de grav. Dar la 25 noiembrie 1815, Betrand şi Gourgaud au afirmat că împăratul este bolnav. La 28 decembrie o altă criză si Las Cases notează, că sănătatea împăratului se înrăutăţeşte. Nu sunt alte detalii.

1816. Napoleon are şase crize, în lunile mai, iulie, august, septembrie, octombrie şi decembrie; ele durează fiecare circa o săptămână. În intervalul lor se simte bine. Crizele sunt caracterizate printr-o stare generală rea, oboseală, dificultate în mers, dureri de cap, senzaţie de căldură, fotofobie, culoare galbenă a pielii şi diaree. Napoleon a mai suferit deseori de dureri de dinţi. O’Meara notează cele spuse de Napoleon: „Această tortură lentă, acest asasinat treptat este mai puţin uman decât dacă s-ar fi ordonat împuşcarea mea”.

1817. Crizele intermitente continuă. La 26 ianuarie, Napoleon părăseşte apartamentul pentru prima dată, după două luni. Principalele crize au avut loc în luna martie (cu diaree după cum afirmă O’Meara), apoi o alta în mai şi în septembrie. Simptomele sunt aceleaşi ca şi in anul precedent cu deosebirea că cele hepatice sunt mai accentuate. Are ameţeli, constipaţie, şi la 3 octombrie se observă o mărire de volum a ficatului.

1818. În acest an sunt mai puţine detalii, fiind consemnată o oarecare ameliorare. În iulie este îndepărtat O’Meara. În octombrie şi în decembrie se notează dureri de cap violente, palpitaţii, febră, ameţeli, dureri abdominale şi
diaree (după Bertrand).

1819. În noaptea de 16-17 ianuarie, atac sever caracterizat prin ameţeli, febră, dureri în regiunea hepatică şi în umărul drept. Dr. Stokoe este chemat şi notează că o apăsare uşoară în regiunea hepatică provoacă durere intensă. În urma raportului său, dr. Stokoe este arestat de Hudson Lowe şi Napoleon în plină criză este lipsit de îngrijirea oricărui medic. Criza încetează, dar în august are loc o recidivă şi Napoleon îl cere din nou pe dr. Stokoe, care nu părăsise încă insula, dar Hudson Lowe îi refuză cererea. În septembrie Antommarchi soseşte şi notează în jurnalul său la 23 septembrie: „Paloarea feţei, conjunctivele roşii-brune amestecate cu galben, pulsul 60 bătăi pe minut, ficatul mărit, dur şi foarte dureros la palpat, slăbirea picioarelor, surditate”. La 15 octombrie durerea în regiunea ficatului este mai intensă ca în trecut.

1820. Primele luni sunt bune, însă, la 19 iulie, Napoleon are o criză care durează 10 zile. Aceleaşi simptome ca şi mai înainte, în plus durerea din regiunea ficatului care se propagă în umărul drept. La 18 septembrie are loc o altă criză cu îngălbenire foarte distinctă, dureri epigastrice. Alte crize la 18 octombrie,25 octombrie şi 5 noiembrie. În intervalul dintre crize starea generală nu este prea bună.

1821. Boala ia un caracter permanent şi Napoleon nu părăseşte camera. În ianuarie, are o colică urmată de diaree; în februarie, vomitări, senzaţie de arsuri în intestin, sete, dureri în stânga; la 17 martie, febră, frisoane, dureri hepatice. Antommarchi îi administrează circa 1/2 centigram de antimoniu într-o limonadă; 3/4 de oră după aceea Napoleon are vomismente intense, însoţite de dureri abdominale violente. El se târăşte pe pământ, aproape în agonie. La începutul lunii aprilie vomită o substanţă neagră, iar la 20 aprilie se simte mai bine. Se ridică şi poate lua masa cu anturajul său. La 25 aprilie are din nou vomitări cu sânge şi stare de prostraţie intensă. El îi spune lui Montholon: „Ai milă de mine; sunt pe sfârşite”. La 1 mai Napoleon dictează lui Montholon ultimele sale dorinţe şi primeşte împărtăşania abatelui Vignoli. Puţin mai târziu începe să delireze şi are o respiraţie greoaie. La 4 mai, faimosul doctor Arnott administrează, neglijând opoziţia lui Antommarchi, 50 mg de calomel, după care se instalează o stare de prostraţie intensă cu mişcări convulsive, urmată de agonie. O zi după aceasta, la 5 mai ora 17,45, Napoleon îşi dă sfârşitul după ce, muribund fiind, a mai avut puterea să-i ordone mareşalului Ney: „încă un atac…”

Autopsia lui Napoleon

Autopsia lui Napoleon a avut loc la 6 mai, în circumstanţe dramatice. Ea a fost făcută în salonul Langwood, o cameră de cinci metri şi jumătate pe patru şi jumătate ai cărei pereţi erau pictaţi în verde şi în care lumina intra pe două ferestre situate în acelaşi perete. Căldura era sufocantă, apa insuficientă în acel climat umed, corpul se descompunea repede şi un miros de putrefacţie invada camera. În această mică sală, prost aerisită, erau prezente 14 persoane.

Trei rapoarte de autopsie

Există trei rapoarte asupra acestei autopsii. Raportul „oficial” a fost semnat de către medicii armatei şi ai marinei care erau sub ordinele lui Hudson Lowe. Un alt raport este datorat chirurgului asistent Henry, pe care unii istorici englezi îl apreciază; acest raport a fost scris la 2 ani după moartea lui Napoleon şi adresat lui Sir Hudson Lowe în scopul de a-i permite să se apere contra atacurilor. Cel de al treilea raport aparţine lui Antommarchi, care a descris ceea ce a văzut fără să se lase dus de imaginaţie. El notează existenţa unei serozităţi pleurale, mărirea de volum a ficatului care era de culoare brună, cu mici pete roşiatice şi alte plăci roşii pe suprafaţa peritonală a intestinului şi mezenterului. Despre stomac, el scrie că ar fi trebuit păstrat pentru un examen mai aprofundat, însă acest lucru a fost interzis.

Referitor la diagnostic şi la cauza decesului lui Napoleon, astăzi putem privi cu calm realitatea, nemafiind sub influenţa pasiunilor politice din acele timpuri. Este sigur că un diagnostic retrospectiv nu poate fi absolut, mai ales din acea epocă, dar examinând cu atenţie documentele, se poate ajunge la un grad mare de probabilitate.

Versiunea oficială a guvernului condus de lordul Liverpool este aceea că Napoleon ar fi murit de cancer; ea nu este fondată pe constatări serioase, ci este bazată doar pe raportul semnat de medicii militari, necunoscători în anatomie patologică şi supuşi ordinelor lui Hudson Lowe. Autopsia a fost făcută în condiţii care nu permiteau un examen serios, iar un examen „mai detaliat ai stomacului a fost refuzat iui Antommarchi, singurul anatompatolog care era de faţă. Stilul raportului este naiv; aspectele clinice nu sunt cele ale unui cancer. Adevărul se pare că nu-l vom afla prea curând…