Orgoni Crystal

 

Faptele extraordinare ale haiducului Tunsu, cel care a băgat groaza în bogaţi şi boieri

1508

blankDacă vorbim despre haiduci din România, mulţi vor aminti de Iancu Jianu sau Pintea Haiducul. Şi asta datorită filmelor româneşti din anii 70-80, ce au vorbit despre eroii Iancu sau Pintea. Dar, în rândurile de mai jos ne vom ocupa de haiducul Ioniţă Tunsu, despre care s-a discutat mai puţin.

Ioniţă Tunsu s-a născut în primii ani ai secolului al XIX-lea, într-o comună din judeţul Olt, dar apoi a ajuns în Bucureşti, unde a fost paracliser la biserica Sf. Gheorghe Vechi, din zona Căii Moşilor. Era un om voinic, frumos, cu ştiinţă de carte şi cu o voce foarte placută.

După Revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821, olteanul paracliser Ioniţă a socotit că nu mai este cazul să pună ulei în candele şi tămâie prin cadelniţe, şi a trecut la alte treburi mai folositoare. Îl supărase prea mult huzurul marilor boieri în comparaţie cu viaţa de mizerie a celor mulţi şi nu mai putea răbda această situaţie. Voia şi el, pe cât putea, să aducă o alinare în viaţa grea a celor săraci. De aceea, părăsindu-şi slujba, tunzându-şi părul, îşi căută câţiva tineri inimoşi, oameni care avuseseră şi ei mari necazuri în viaţă. Cu ei îşi formă o ceată cu ajutorul căreia îi “călca” pe neguţătorii bogaţi şi pe boierii în deplasare prin ţară, pe la moşiile lor.

Deci, Tunsu nu era un tâlhar, ci un haiduc, deci nu omora, nu schingiuia. Jefuia pe avuţi atât pe la moşii cât şi în drumuri si nu numai că lăsa jefuitorului de cheltuială, dar, întâlnind oameni săraci pe drumuri, îi ajuta cu bani. Din ceea ce lua de la bogaţi, Tunsu dăruia văduvelor cu copii, oamenilor bătrâni de care n-avea nimeni grijă, mamelor care nu aveau cu ce-şi mărita fetele, gazdelor sărace pe unde poposea, iar o mică parte o reţinea pentru existenţa cetei, pentru procurarea de pistoale şi pentru propria întreţinere.

Pe la 1829, când ţara fusese sub ocupaţie rusească, Generalul rus Kiseleff, fiind înştiinţat de toate faptele lui Tunsu şi a cetei sale, pentru că băgase groază în boieri, negustorii bogaţi şi autorităţile de ocupaţie, a dat ordin boierului Iordache (Gheorghe) Filipescu, care avea funcţia de mare vornic (ministru de Interne) să-l prindă neîntârziat. Chiar se puse o recompensă pe capul lui, de 1.000 de lei.

Tunsu fu prins într-o ambuscadă şi împuşcat. Nu a fost omorât pe loc, deşi avea nenumărate gloanţe în trup. Cu burta ciuruită şi intestinele ieşite afară, a căzut între nişte răchite unde a fost găsit. A fost dus la un spital, iar timp de două ore, doi doctori au încercat în zadar să-i scoată gloanţele. În câteva ore, Tunsu a murit.

Călătorul francez Stanislav Bellanger spune că a doua zi cadavrul lui Tunsu a fost expus publicului care a venit din toate părţile oraşului să-l vadă, unii vărsând lacrimi sincere când l-au văzut mort. Ba un bătrân a cărui familie fusese ajutată mult, i-a pus şi un ban de argint pe piept. Tunsu a fost înmormântat în afara oraşului, în apropiere de Mărcuta, pe marginea drumului care ducea la spitalul Pantelimon.

După moartea lui Tunsu, isprăvile lui minunate au continuat să se povestească de la o generaţie la alta. Faptele lui au îndemnat pe publicistul S. Mihăilescu să scrie o lucrare în două acte “Tunsu Haiducul” care s-a jucat, pentru prima dată, pe scena Teatrului Naţional la 6 mai 1858. Sărăcimea satelor şi a oraşelor i-a făcut cântece, iar acestea au fost transmise către lăutarii mahalalelor şi satelor. Atât de mult se dusese vestea despre faptele şi curajul haiducului Tunsu încât unii copii se jucau de-a haiducii şi în special “de-a Tunsu”.