De-a lungul timpului, în ţara noastră au trăit o mulţime de haiduci, aproape toţi fiind bărbaţi. Însă, au fost şi excepţii; astfel, vă vine să credeţi sau nu, dar în trecut au existat şi femei care au schimbat furca și fuiorul de lână cu spada sau carabina, leagănul copilului cu frâul calului, căminul familiei cu bordeiul ascuns în desișul codrilor.
Fiecare dintre aceste femei, devenite haiduci, a avut de răzbunat moartea cumplită sau surghiunul tatălui, fratelui, soțului, fiului sau iubitului. Unele dintre ele luptau travestite în bărbat și nu erau descoperite decât după ce mureau și li se împlinea ritualul înmormântării. Ele luau parte activă la acțiunile cetei de haiduci, devenind în acest caz „femei de codru”. Câteva dintre acestea au împlinit chiar rolul de comandant, numită de obicei „căpităneasă” sau „starostea haiducilor”. Să amintim câteva nume de femei-haiduci (care au existat chiar şi până la începutul secolului al XX-lea): Voica Bălaca, Roșia, Floarea, Ileana, Burloaica, Florinca, Vidrașca, Dafta, Logofeteasa, Mina, Neaga, Bucura, Stanca etc.
Roşia haiduca
Roșia a fost o vestită haiducă, conducătoare de ceată. Durerea și revolta o scot „la drumul mare” pentru a răzbuna omorârea soțului ei de către autorităţile locale. Un bătrân povestea în 1973 despre cum străbunicul său a făcut parte din oastea Roşiei: „Străbunul meu, Ion Neacșu, din Cojasca, a fost în ceata Roșiei. S-a aciuat în banda ei, când l-a prins cu frânghia, cum să obișnuia atunci de lua la armată flăcăii (…) Roşia asta ieșea înaintea boierilor avuți, a negustorilor cu mărfuri şi da la săraci. L-a pedepsit pe Ghelase (arendașul grec), care afuma cu ardei bordeiele țăranilor (pentru a obține cu sila birul) (…) Când a făcut-o căpităneasă, au ridicat toți săbiile și le-au înfipt în pământ: „Să trăiești, căpităneaso!” Era soră de cruce cu toată ceata. Nu se putea atinge niciun bărbat de ea, că pierea ceata. Se purta ca bărbații. Avea sfetnici haiduci, dintre prietenii bărbatului ei”.
Floarea haiduca
Cam în al treilea deceniu al secolului al XIX-lea, a trăit o altă conducătoare de voinici: era Floarea haiduca, haiduceasa codrilor, starostea bărbaților, cum spune balada „Floarea codrilor, căpitan de haiduci”, din volumul „Domnița din Snagov” al lui Panait Istrati. Haiduca Floarea, originară din satul Lipia, județul Buzău, s-a format sub vestiții haiduci Iancu Jianu și Grozea, care au haiducit o bună parte de timp în codrii Vlăsiei. Ea devine căpităneasă începând cam din anul 1836. Câmpul principal de acțiune era între drumurile mari ale foștilor codri ai Vlăsiei din judeţul Ilfov. Lupta deschis, pe față, dar și travestită sau deghizată în negustoreasă, țigancă sau boieroaică.
Floarea cutreiera drumurile Vlăsiei, făcând popasuri la hanuri, târle și sălașe. Bătrânii povestesc că, în urma unui conflict cu un arendaș, Grozea este condamnat la moarte. Atunci, Floarea – căpităneasă haiducilor – merge la Kiseleff (guvernatorul rus al Ţării Româneşti) și obține strămutarea pedepsei cu moartea în închisoare, la ocna din Telega, unde sta într-o cușcă suspendată cu frânghii ce erau roase de șoareci. Starețul mănăstirii Căldărușani a contribuit la prinderea Floarei, care a fost legată și bătută cu vina de bou. Ea a răbdat chinul până au eliberat-o oamenii ei.
Floarea – căpităneasa de haiduci – „insufla entuziasm, făcând fapte mărețe, după inima sa”, spune Panait Istrati. Ceata haiducilor condusă de Floarea întreprinde acțiuni în sprijinul domnitorului Al.I. Cuza. Bătrânii povestesc că unii dintre haiduci aveau cunoștință de reformele pe care Cuza intenționa să le aducă, pentru care au încercat prin forță să-i determine pe boierii munteni antiunioniști să sprijine alegerea domnitorului. Legendele și balada spun că, în drum spre București, Cuza, însoțit de suita sa, poposește la unul din hanurile haiducei Floarea. Este informat de complotul unor boieri și al turcilor de a nu-l primi, de a-i zădărnici ajungerea la București. Atunci, Floarea, în fruntea a 40 de cetași haiduci călări, întărește garda personală a lui Cuza, străjuind și netezind, prin mijloace proprii vremurilor de atunci, drumul până în Capitală al primului domnitor al Principatelor Române.
