Cum de visează fetuşii umani? Dovada că în afara creierului se află o conştiinţă…

4.301 vizualizari

După părerea biologului Lyall Watson, fetusul în dezvoltare din pântecul mamei îşi petrece cea mai mare parte a timpului visând. Întrebarea care vine este următoarea: despre ce poate visa o fiinţă lipsită de orice fel de experienţă?

La naştere, densitatea neuronilor în creier este relativ mică. Abia după naştere dendritele corticale cresc şi celulele gliale se multiplică. Orice activitate mentală care are loc va fi foarte simplă. Copilul nou-născut nu are nicio noţiune a sinelui sau a identităţii. Nu are o conştiinţă adevărată, doar capacitatea de a reacţiona la stimulii externi în mod autonom. Dar, dacă aşa stau lucrurile, cum se face că unii oameni afirmă că îşi amintesc cum s-au născut sau chiar evenimente petrecute în pântecele mamei?

Stanislav Grof a dat peste relatări care sugerează că abilitatea fiinţelor umane de a percepe mediul înconjurător şi de a forma amintiri se naşte foarte devreme. Pacienţii au descris în mod corect caracteristici ale pulsului mamei, fenomene acustice specifice cavităţii peritoneale, detalii ale circulaţiei sângelui prin placentă şi chiar amănunte ale proceselor celulare şi biochimice care au loc în interiorul acesteia. Ei au fost de asemenea în stare să descrie gândurile pe care mama le avusese în timpul sarcinii şi evenimente care i se întâmplaseră, precum anumite traume fizice.

Concluziile la care ajunsese Grof au fost confirmate în 1986, când a fost înregistrat cazul unui copil care-şi amintea de naşterea sa prin cezariană. Copilul respectiv era extrem de precoce. Din prima zi de viaţă fusese capabil să-şi ridice capul, să focalizeze privirea şi să urmărească un obiect cu ochii. La trei luni rostea cuvinte inteligibile, iar la cinci luni făcea primele propoziţii. La vârsta de doi ani, în timp ce făcea baie, le-a pus părinţilor o întrebare surprinzătoare. Voia să ştie de ce luminile erau atât de orbitoare „când am fost nou”. Întrebat ce voia să spună prin „nou”, el a replicat că voia să spună „nou-născut” şi a afirmat că erau multe lucruri pe care nu le înţelegea despre ce se petrecuse atunci. Şi nu s-a oprit aici. A continuat să întrebe de ce lumina era circulară şi intensă acolo unde se afla el, dar slabă şi tulbure în rest; de ce jumătatea de jos a feţelor lipsea şi în locul ei se vedea un petic verde; de ce cineva îi pipăise anusul cu degetele; de ce fusese pus într-o cutie din plastic şi dus undeva; de ce i se pusese lichid în ochi şi nu putuse să vadă; şi ce fusese inserat în nasul lui care făcuse un zgomot de supt.

A continuat astfel să descrie nu doar experienţe pe care le avusese la naştere, ci şi unele pe care le avusese în pântece. Autorul articolului, Laibow, afirmă că băieţelul nu văzuse niciodată un bloc operatoriu sau măşti chirurgicale verzi; nu ştia că o soluţie de nitrat de argint este picurată în mod obişnuit în ochii nou-născuţilor şi nu ştia şi nu văzuse niciodată un aspirator nazal decât cu ocazia propriei naşteri.

Acest caz pare să demonstreze, contrar părerii generale, că anumiţi indivizi au amintiri de la naştere. Curios aici este faptul că acest copil nu doar avea capacitatea de a-şi aminti verbal toate aceste evenimente, dar şi de a absorbi toţi stimulii exteriori din jur. Cum se putea concentra atât de intens asupra obiectelor şi oamenilor din jur? Iată cazul unui nou-născut care pare să recunoască totul în jur.  Aşadar, bebeluşii pot visa, un fapt care l-a fascinat, între alţii, pe Jung. Jung a folosit acest lucru ca argument în sprijinul ideii că întreaga conştiinţă umană se află în afara creierului şi deci nu este afectată de dezvoltarea neuronală.