Cum a creat Dumnezeu cele 4 forţe fundamentale ale Universului: gravitaţia, electromagnetismul, forţa nucleară puternică şi cea slabă


În fizica clasică spunem că omul nu poate trece prin zid. În fizica cuantică spunem că omul poate trece prin zid dar probabilitatea este atât de mică încât nu se va întâmpla. Deosebirea nu pare importantă în viaţa practică. Este însă esenţială dacă ne gândim la relaţia lui Dumnezeu cu Universul. În fizica clasică, legile Universului sunt limite absolute pe care Dumnezeu trebuie să le anuleze pentru a face minuni. În fizica cuantică, legile Universului sunt probabilistice. Un Dumnezeu atotştiutor le poate oricând folosi în mod nelimitat pentru a-Şi atinge scopurile.

Pentru a face materia, Dumnezeu S-a folosit de un proces familiar. Când răsucim cheia în contact, o mână nevăzută mişcă electromotorul automobilului. Această mână nevăzută este un câmp electromagnetic. Faptul că o forţă imaterială poate mişca un obiect se datorează unei legi elementare pe care oricine o învaţă în primii ani de liceu; sarcinile de acelaşi fel se resping, iar cele de sens opus se atrag.

Un tren Maglev de câteva zeci de mii de tone care aleargă suspendat la câţiva centimetri deasupra unei şine de metal. Trenul glisează pe o pernă electromagnetică. Dacă oamenii pot face un tren să alunece pe o pernă electromagnetică, Dumnezeu a făcut ca tot ce există să stea şi să meargă pe perne electromagnetice.

Atomul este format din infime perne electromagnetice numite quarcuri. Un quarc este o subparticulă fundamentală cu sarcină electrică pozitivă. Pentru că două particule cu sarcină pozitivă se resping, două quarcuri nu pot sta alături. Pentru a face atomul, Dumnezeu a trebuit să creeze o forţă care să fie mai puternică decât forţa electromagnetică şi să aşeze quarc lângă quarc. În acest scop, Dumnezeu a creat ceea ce fizicienii numesc forţa tare (strong force). Consecinţa ar fi fost însă unirea tuturor subparticulelor din Univers într-un atom uriaş. De aceea, Dumnezeu a limitat raza de acţiune a forţei tari la o trilionime de milimetru. Cealaltă forţă nucleară, numită forţa slabă (weak force), are rază de acţiune mai mare decât forţa tare, dar fiind mai slabă „picură” particule nucleare. Această „picurare” stă la baza izotopilor radioactivi şi poate fi folosită ca o clepsidră pentru a măsura vechimea materiei în Univers. O concluzie logică a existenţei izotopilor este că materia nu există dintotdeauna (altfel izotopii ar fi „picurat” deja tot ce nu poate fi ţinut de forţa slabă înăuntrul nucleului).

Pentru ca elementele să existe, este nevoie de o forţă destul de puternică să anuleze forţa electromagnetică. Această forţă este gravitaţia. Gravitaţia este doar 1 /1036(cifra 1 împărţită la 10 urmat de 36 de zerouri) din forţa electromagnetică. Efectul ei creşte însă proporţional cu masa şi exponenţial cu inversul distanţei. Când concentraţia materiei este atât de mare încât gravitaţia anulează imensa forţă electromagnetică de respingere între protoni, bariera de o trilionime de milimetru este spartă. Singurele locuri din Univers cu gravitaţie
atât de puternică sunt stelele.


Lasă un comentariu