Când sughiţi, te pomeneşte cineva? Sau e doar o cauză fiziologică?
Când cineva sughiţe, se obişnuieşte să se spună – şi să se creadă – că e „semn” că se discută despre el. „Mă pomeneşte cineva” exclamă omul. Sau „Ai sughiţat ieri?” e întrebarea pusă unui prieten despre care în ajun s-a „vorbit”. E o superstiţie comună multor popoare născută din cine ştie ce coincidenţă în nevoia omului de a da o „explicaţie” unor fenomene fiziologice care-l surprindeau.
Fireşte, asemenea explicaţie e cu totul fantezistă. Dacă ar fi adevărată, toţi copiii lumii ar duce-o într-un sughiţ dat fiind că despre ei vorbesc zilnic părinţii, bunicii, unchii, mătuşile, colegii şi şcoala. Explicaţia reală ne-o oferă fiziologii. Sughiţul este o contracţie spasmodică a muşchiului principal respirator – diafragma. Se manifestă printr-o inspiraţie bruscă cu închiderea glotei. Aceasta determină zgomotul şi senzaţia de sughiţ. În stările normale se întâmplă de obicei când se bea apă rece sau se mănâncă prea multe paste compacte. Dar e şi un sughiţ… care poate fi un „semn”, dar nu cel ce i se conferă prin superstiţie. Poate fi astfel efectul unor stări de boală, ca, de pildă, obstrucţiile esofagului, pleureziile, insolaţia, şocul de lumină, traumatisme, plăgi ale toracelui. Medicii constată că sughiţul se produce în general atunci când există focare de excitaţie puternică a nervului frenic.
Când cineva sughiţe, se obişnuieşte să se spună – şi să se creadă – că e „semn” că se discută despre el. „Mă pomeneşte cineva” exclamă omul. Sau „Ai sughiţat ieri?” e întrebarea pusă unui prieten despre care în ajun s-a „vorbit”. E o superstiţie comună multor popoare născută din cine ştie ce coincidenţă în nevoia omului de a da o „explicaţie” unor fenomene fiziologice care-l surprindeau.
